mestesuguri noi, treburi vechi

Nașul meu a fost cizmar. De fapt ăsta e nașu de la turtă, că ăla de la botez era instalator, și-mi aduc aminte că nu știu ce avea WC-ul și noi stăteam în bucătărie la lumina unei lămpi cu gaz, că se terminase rația de curent ceaușistă sau ceva de gen, iar eu aveam teme de făcut pentru școală, și a reparat nașul meu nr. 1 WC-ul, iar cu restul a venit în mână, adică un căcat și i-a zis mamei: cumătră, am reparat WC-ul, dar ăsta tot nu se duce.
Nu, mama n-a murit din greața aia, în caz că vă faceați probleme.
Așa, deci nașul numarul 2 – chiar dacă sună a căcat numărul ăsta, nu e. E numărul 2 pentru că se certaseră cu numărul 1-deci nașul ăsta care mi-a rupt turta sau cum se chema prăjitura respectivă, era cizmar. Făcea niște încălțăminte….nu, n-am văzut așa ceva pe piață. Le făcea la comandă. Era aproape vecin cu Zoe Ceaușescu la un moment dat. Avea în atelier fel de fel de fețe de încălțăminte și calapoade. Stătea cu limba între dinți și cu ochelarii pe vârful nasului când meșterea încălțări sub becul ăla anemic stil veioză care atârna în mijlocul atelierului deasupra mesei de lcucru, în mirosul ăla de prenadez și piele de încălțări….fraaate, aș recunoaște mirosul ăla dintr-o mie. La fel, mirosul de tărie.
Am copilărit văzându-l meșterind, din când în când la un pahar de băutură cu tata, care învăța să cârpească și să pingelească de la el. Ascultau plăci cu tango-uri la pick-up (atunci când era curent, firește)
La 17 ani mi-am pus flecuri la pantofi dintr-o curea veche ruptă, că nu găseam flecuri. A zis tata că așa ceva n-a văzut la nașul meu, nea Sandu, dar clar ar fi fost mândru de cârpeala mea ieftină.
Am îmbătrânit. Nu mai am chef să pingelesc, să cos, să astea. Nu înțeleg în care zi are ziua 24 de ore, așadar caut meșteri.
Băi, nu-mi vine să cred că au devenit atât de rari. Și că iau atâția bani pe te miri ce. Meșteșugurile astea sunt mină de aur. Tot ce noi învățam ca să știm să ne descurcăm într-o gospodărie, devin acum rarități pe bani buni. Păi dacă o sarma la comandă costă cât vreo 4 pâini albe ieftine!….
De cusut mai cos (de disperare, că se strâng de cusut), dar de pingelit am găsit un cizmar. Zice:
– Da, vă costă 60 de lei.
– Cââât?!
Normal că mi-a sărit muștarul m-am mirat tare, eu nu iau banii ăștia în 2 ore. Încerca să mă vrajească:
– Păi să vedeți, e de cusut fața asta, a pantofului până la talpă, de lipit aici ambii pantofi…
– Nene sunt fată de cizsmari. Coaserea asta durează maximum 5 minute că o iei de aici, nu e toată fața, iar de lipit cât lipești? Bagă cuțitul ăla între talpă și fața pantofului, mai mult de 5 cm nu sunt.
S-a uitat bănuitor la mine:
– 15 lei e bine?
Acum mi-e teamă să mai încalț pantofii reparați. Măcar un blestem dacă a lipit acolo, mă împiedic de nu mai prind ever cărarea corectă prin vremurile noastre!