de gheață

Ploaia de gheață zgâria drumul, inima și nervii. Cădea nepăsătoare peste tristețea cu margini încremenite de natură surprinsă ca într-o fotografie nearanjată.

Doar drumul mergea.

Am spus mereu că nu sufăr parastasele, zbaterea, banii și munca ce vin în același timp cu ele. Par să aibă însă o latură benefică, aceea de a te ține ocupat din mohorârea zilnică. O bucătăreală compulsivă are și ea beneficiile ei.

După ce a gătit cât pentru două sate mistuite de foame, am găsit-o pe mama în pat, plângând, cu o batistă la gură. Mi-am făcut de lucru aranjând prin casă conținutul sacoșelor, ca să-mi îndrept un pic moralul înainte să o îmbrățișez.

Lacrimi de gheață curgeau afară cu indiferență peste mugurii copacilor încarcerați în carcase reci.

Mă simțeam ca Olaf în Regatul de Gheață, când wheeeeeee!…. patinam dezechilibrat pe oglinda de zăpadă din curte spre marele meu țel, tomberonul, care scrâșnea amenințător capacul spre mine ori de câte ori încercam să-l deschid.

Perdele de țurțuri atârnau franjuri aliniate regulamentar pe streșinile casei, iar cablurile se bălăngăneau betege ca o juma’ de șiră de spinare.

Târziu, în noapte, tusea care mă chinuia a început să-mi bușească nu numai plămânii, ci și alte organe, ridicându-mă din pat direct pe verticală și aruncându-mă în preistoria unei avarii de energie electrică.

Am bâjbâit prin beznă pipăind după tratamente scumpe, miraculoase doar prin prisma faptului că te lasă fără bani gheață în buzunare.

Dacă am văzut că tot nu tac, m-am înfofolit și am ieșit în noapte să fumez.

Câteva pisici din vecini dădeau târcoale casei simțind rost de strașnic ospăț. M-au auzit și au zbughit-o zbârlite prin fața cuștii lui Pufy. Mă zgâiam spre intrarea cuștii, iar ea spre mine stătea la fel de zgâită, dar nemișcată, neagră. Nu dădea semn că ar fi cineva acolo.

O fi murit?

Am scos mâna pe sub streașină și-am simțit cum ploaia rece îmi mușcă pielea. La primul pas transformat cu eleganță în șpagat cu șurub spre spate, m-am lămurit că nu pot verifica viața câinelui prin beznă, așa că m-am întors în casă behăind ușurel.

La mormânt n-a reușit să ajungă nimeni în afară de mine. Cu picioarele bocnă și mâinile înghețate pe lumânarea mare pe care o aprinsesem lângă biserică și o apăram de ploaia câinoasă și de vânt, m-am dus sanie câțiva metri și am hotărât că mai bine înfig bocancii în gheață până la pământ la fiecare pas, ca să pot ajunge întreagă acolo.

În cimitir crenguțele se loveau cu zgomot de sticlă spartă prin preajma mormintelor, înmărmurite de emoții sufocate.

Răzbind prin vremea tăioasă femeile au ajuns la noi la masă. Mai că am fi putut să facem o petrecere în pijamale dacă am fi avut și ceva muzică, dar noi nu aveam nici curent să ne încărcăm telefoanele. Mă gândeam că în curând ne vom da sms-uri scrise în piatră ca pe timpul lui Flinstone.

Noroc cu una mai guralivă, care întreținea discuția, dar când mânca și ea, dinții furculițelor trasau șine ca și ruginite în farfurii, iar liniștea mesei țipa să fie acoperită de viață.

Afară, splendoarea de cleștar își vedea de treabă bucurându-mi ochii de o feerie sticloasă, albă, tăiată din când în când de zgomote ca de prăpăd:

Trosc!! Prrrrrrr!!!!….. Buf!!

S-a dus!