Îți place la Constanța?

Ca un gen de intro, știi că trăiești pe altă lume când vezi INT 50 pe tabela de tren și te gândești când dracu’ a făcut amărăciunea aia de  CFR 50 de linii de tren, iar tu îl aștepți pe ăla de la linia 50?! Adică avem poduri care se construiesc în jde ani sau sunt încă în stadiul de proiect, autostrăzi în stadiul de desenate pe hârtie, iar CFR-ul a născut  50 de linii de peron în aceeași metri pătrați??! Când??!

Evident, nu trăisem până acum faza cu INT- întârziere tren la CFR.

Și staaaai, Florentino și ia cafenelele la rând,  ascultă-i pe oameni, distrează-te că moare și capra vecinului și nu ești singura că suferă întârziere și care… rezistă presiunii rudelor, ca o tipă care …cred că era cam de vârsta mea, aștepta și ea un tren și vorbea la telefon iritată:

– Măi mamă, până acum îmi spuneai să găsesc și eu pe cineva să aibă grija mea, să nu îmbătrânesc singură, acum îmi spui să am grijă să nu dau de careva?! Păi, hotărăște-te, ca să știu dacă mai plec în excursie, vrei să fiu cu cineva sau e pericol dacă sunt?!!!

Mergeam lejer pe lângă ea și i-am șoptit zâmbind și bătându-mi cu pumnul în piept a camaraderie: The story of my life, sister!

Zâmbetul ei reciproc mi-a înseninat următoarele câteva zeci de minute. Sper că și vorbele mele au înseninat câteva zeci de minute ale ei.

Și-n tren… evident că dacă n-am stare nici în tren nu e vina mea. În copilărie stăteam cu tata la fumat pe culoarul trenului unde îmi povestea despre istoria locurilor prin care treceam, despre oameni, despre animalele pe care le vedeam, despre relief, despre diferitele nații de oameni pe lângă care eram, totul la o liniștită țigare pe culoar… și când nu mai aveam stare de povești mă ducea spre vagonul restaurant unde interacționam cu alți oameni, eu mai mult în sensul că o luam aiurea printre mese vorbind cu oricine. Mă mai dădea tata jos pe peron unde era pauza mai lungă de stat în gară . Nu stăteam, n-am stare. Mai mult alerga după mine decât să fumeze. Ce vrei, dacă n-am stare?! Măi, nu mi-aș fi dorit un copil ca mine! Bietul tata!….

Așa acum, am stat ce-am stat până am simțit că nu mai pot să stau. Parcă luam foc în locul ăla. M-am dus până la urmă în spatele ultimului vagon să fotografiez șinele care se aliniau frumos în spatele trenului. După vreo 10 poze care mi se păruseră perfecte uitându-mă la distanță în telefon mi-am dat seama că fotografiam cu blițul deschis chiar în geamul trenului, astfel că un soi de lună era la mine în fiecare poză.

Și-am coborât apoi pe peronul din altă lume. Cealaltă Constanța.

În capul meu întotdeauna Constanța a fost egal cu litoral, mare, plajă.

Eronat.

De la ieșirea din gară m-a șocat bunăvoința celor care ajutau oamenii în vârstă să-și care bagajele pe scările gării în sus. Vârstnicii mulțumeau cu bucurie din tot sufletul, cei tineri spuneau că așa sunt anumite nații din Constanța.

Am luat un brunch într-un restaurant cu bucătărie turcească, iar titlurile turcești din meniu mi-au scurtcircuitat un pic creierașul, aproape că am rămas și fără limba română în el. Venisem încordată, cu gălăgia din capitală în sânge, iar acum ușor, ușor, mi se înmuia avântul de gâlceavă pentru că în jurul meu parcă și liniștea avea iz oriental și un grai senzual, oriental, aparte…

Și mi-au rămas vorbele răvășite în aer ca împrăștiate pe-un fum de narghilea.

Am coborât apoi pe Bd. Ferdinand luând-o înapoi către istorie . Nu am răbdare să-ți povestesc tot ce am văzut, tot amestecul de senzații pe care le-am perceput și nu am de gând să fac un roman aici. Du-te și vezi orașul. Fac un rezumat pe treburile importante.

Trecând printre terase și cafenele am ajuns în zona de istorie.

Când am citit versurile de pe Statuia lui Ovidiu aș fi tras niște țipete ca să-i tulbur Tristele  pentru că epitaful lui cu iubiri gingașe mângâie suflete romantice, iar pe mine singura variantă de epitaf care m-a atras a fost cel al lui Bacovia.

În spatele statuii lui Ovidiu praf de nori luminau Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, iar păsările roiau amenințătoare prin preajma acoperișului ca gândurile, când mai negre, când mai bune. Îmi imaginam muzeul într-o seară răscolită de tunete și fulgere cu toate păsările alea zburătăcind în diverse triluri speriate pe lângă scufița lui. Mă vedeam muzeul din scena asta  tăcând, șușotind și mi-am dat seama că gălăgia pe care o fac de regulă parcă îmi alungă gândurile interioare cum alungă toba ursul. La zgomot gândurile tac, clădirea rămâne în muțenia ei , fără lyrics.

Am mai mers un pic și am dat de Moscheea Regală Carol I construită și dăruită loialei comunități musulmane.

Din copilărie am intrat mai mult de una singură în multe biserici ortodoxe, catolice sau alte religii căutând pacea, liniștea, diferența sentimentelor pe care le-am avut călcându-le pragul, felul în care m-au atras sau dimpotrivă. Mai ales m-au intrigat obligațiile și libertățile credincioșilor. 

Pentru prima dată într-o moschee, am aflat că obligațiile fundamentale ale musulmanilor, cei 5 stâlpi ai Islamului sunt Mărturisirea de credință, Rugăciunea, Postul (Ramadan), Dania (Zekat), Pelerinajul (Hajj) la Mecca cel puțin o dată în viață.

Am asistat la ritualul de purificare al unui musulman înainte de rugăciune, una dintre cele 5 rugăciuni zilnice obligatorii. Ritualul presupune ablațiunea, spălarea feței, a mîinilor până la cot și a picioarelor inclusiv glezna. Nu cred că am mai întâlnit până acum în alte religii purificarea unui credincios.

Privind în moschee un moment intim între credincios și Allah, cu toate că mă fascina, m-am simțit un intrus în gândurile altcuiva, mai că aș fi dat bir cu fugiții ca să nu tulbur momentul, dar mi-a trecut de fugă pe cele 140 de trepte din turnul Moscheii, pentru că am și eu un suflet și-un plămân. Și-o vârstă. Și o dorință fantastică de cățărat și înălțime.

Sus, în turn, priveliștea a meritat din plin efortul. Prin toată panorama care se desfășura înaintea ochiului, portul, marea, corăbiile, clădirile atât de diverse, m-am văzut în vârful unui triunghi aproape isoscel a trei religii, celelalte două fiind Catedrala ortodoxă Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Biserica Catolică Sfântul Anton. Am avut un șoc. Simțeam tot ce mai simțisem, biserica ortodoxă strălucitoare cu canoanele ei serioase (inclusiv statul pe loc în picioare) , biserica catolică smerită, simplă, în care senzațiile par mai luminoase, mai clare, posturile tolerabile.

Într-o vijelie am coborât  și am mers mai departe, pe lângă Farul Genovez, apoi am dat de faleză. Mai zic de Comandamentul Marinei, de astea?… Las’ că treci tu pe acolo, știu, sunt Grinch, dar nu e vreme de povești. E doar o postare.

Am trecut pe lângă statuia lui Eminescu și m-a deranjat că statuia Verincăi Micle e…cam micuță comparativ cu a lui Eminescu, dar poate între timp aflase autorul statuii care a fost faza cu Caragiale?!

Nori ondulați ostoiau din când în când arșița soarelui și chemarea care venea dinspre Cazino îmi grăbea pasul râvnind să mă apropii de el, după cum îmi doream de multă vreme. Pe măsură ce mă apropiam grăbeam pasul și aveam sentimente amestecate de la impresionant, monumental până la… decepție în fața lui. Iar țipetele pescărușilor care până acum păreau chemare, acum sunau a pustiu de rană tristă.

Măcar faleza arată bine, se vede marea care îndeamnă la meditație , visare. Și sunetul valurilor înspumate., izbind stabilopozii….Doamne, ce vuiet crud, viu, primordial!

Mi-ar fi plăcut să fi mers seara acolo.

Mă cuprinsese o furie vizavi de ce-ar putea fi Cazinoul din Constanța, nu mai voiam magneți de frigider, nu mai voiam să văd oameni, nu mai voiam nimic. Norocul e că aproape imediat după ce urci dealul de la cazino, e o linie de autobuz către Delfinariu.

Și-am mers.

Vaaai, ce chiote dulci de încântare! Nici nu trebuie să vezi delfinii, doar reacția copiilor umple toată forma bucuriei. Ar fi țipat de bucurie și copilul din mine la fiecare săritură a delfinilor, la fiecare minge băgată în coș, la fiecare săritură în aer, dar femeia din mine nu-și dorea decât să se țină de ariple unui delfin care să o poarte în largul mării până când se pierde în ea.

O toantă.

Am mâncat apoi mâncare mexicană cu aceleași influențe turcești, probabil din cauza condimentelor, astea sunt vinovate în orice bucătărie. Atmosfera calmă din terasă creștea presiunea interioară, într-o atmosferă normală, simplă.

Și-am plecat apoi spre casă prin furtuna pe care trebuia de fapt să fi venit.

M-am surprins căutând ziua de acolo în viața zilnică și am rămas în ultimele zile cu tot felul de furtuni interioare, dar datorită liniștii Constanței, n-am mai făcut gălăgie, am fost aproape calmă și m-am străduit să mă ascult. Cred că sunt calmă. Pentru câtă vreme?

Vedem, a zis orbul.