aplicatie teren

De curând am fost la un concert. El n-a vrut să meargă pe unde am zis eu, a zis că lui îi arată aplicația pe telefon că trebuie să o luăm în direcție opusă. Cald afară, astea, am zis ok, fie! Poate are dreptate, e bărbat, ăștia știu altfel cum e cu orientarea.

Mai pe umbră, mai pe soare, prin zăpușeală de nădușeam și-n lichidul cefalorahidian. Aplicația ne-a scos oarecum din civilizație și după ce am traversat prin subsolurile prin care ne-a zis gagica din aplicație, am ajuns la boscheți. El transpirase până în chiloți, îi venea s-o înjure pe posesoarea vocii din aplicație cu un suav: Mai taci, nu simți că am luat-o la stânga înainte să ne spui??

Era plin de nervi și transpirație, dar mă făcea să râd cu gura până la urechi la fiecare pas.

Am râs până când am văzut mere, dar pomii nu aveau fructe decât pe vârfuri și nu aveam cum  să mă cațăr în ei. M-a întrebat dacă vreau să mă ridice el să ajung la mere.

I-am privit ochii să văd dacă vorbește serios, dar acolo era doar liniștea întrebării. Pe restul trupului i se citea iritarea obosită după căldură și după o zi de muncă, tricoul ud de-o transpirație care i se rostogolea vertiginos în pantaloni și mustăceam să nu izbucnesc iar în râs.

I-am spus că m-am răzgândit, nu mai vreau mere.

Părea nițel ușurat.

Aplicația ne conducea în continuare pe cărarea anemică ce șerpuia prin bălării. Din când în când  mai răsăreau bipezi rătăciți ca și noi cu aplicația în mână în drum spre concert și chiar mă obișnuisem cu ideea să apară și ăștia ca de nicăieri. Aplicația ne ținea de vrăjeală, iar când poteca aproape dispărea și o auzeam să facem dreapta, îl auzeam și pe el mormăind în barbă: Auzi, dreapta! Care dreapta?? Dreapta mea, a ta, a cui dreaptă?? Unde vede asta dreaptă, aici e aproape cerc??

Ce să mai râzi, frate, că am zis că mor de inimă când a ieșit un fazan dintre bălării! Pe urmă m-am bucurat, dar scurt, pentru că a apărut apoi un câine singur care se îndrepta către noi fără abateri, iar eu cam încremenisem, nu-mi dădeam seama dacă se apropie să ne muște sau doar să treacă pe lângă noi.

El îmi făcea curaj făcându-mă să mă îndoi de râs: Stai liniștită, iau un vreasc de-ăsta de jos și rezolvăm problema. Foarte probabil că o să mă rănesc în el, dar cumva tot o rezolv.

Auzeam zgomote suspecte venind din ciulinii de pe marginile aleii minuscule și mă așteptam să sară orice pericol în calea noastră. Simțindu-mi neliniștea, și-a șters inutil transpirația de pe frunte, m-a luat de mână și m-a încurajat cu blândețe, smulgându-mi hohote prelungi de râs:

 Stai liniștită… ești cu mine! N-ai nicio nădejde, draga mea, ești ca și singură!