pe ici, pe colo

Prolog

Am chiulit mult din blog și noroc că mi-a venit o factură de plată la el, altfel nu îmi aduceam aminte că mai am blog. Noroc cu facturile, vezi?… Mă apucă sporovoiala.

Am vrut să încep scrierea cu Băi nene, din obișnuință, pentru că pentru mine băi e o formulă destul de uzuală de salut între prieteni, ca pe vremea copilăriei în cartier și atâta vreme cât copila din dotare mi se adresează cu băi, mami! Consider că mi-am învățat copilul să fie prieten cu mine și să vorbească corect (insert rânjet aici), dar recent am aflat că un simplu băi! e o formulă care șifonează interlocutorul, așadar hai să încerc să mă fac bine, adică să te deranjez și pe tine, că eu așa fac lucrurile, când mă apuc de șifonat o fac cu sârg.

Deci, băi nene, voiam să spun că toţi le ştim pe ale noastre şi povestea suferinţei noastre e cea mai bună. Cine dracu are poveşti mai bune decât tine? Ce suferi tu e unicat, n-a mai suferit nimeni ce-ai suferit tu, nu-i aşa? Stai un pic, ia o pauză…

Avem fiecare suferințele noastre.

Suferința

Eu una, sufăr pe treburi mai banale gen cu astea, cu măştile. Dacă mă întrebi pe mine, e o bucurie să pui barieră între nasul tău şi mirosurile altora, deci chiar sunt pro-măşti, astea fac lumea mai bună pentru simţul meu olfactiv. Că mă sufoc în ele, mai ales vara, e altă poveste. Că mă sufoc în ele ca în sinele interior cu câte o gâză dracu ştie cum agăţaţă pe interior şi încep să dau ca nebuna din mâini şi să suflu ca un taur înfierbântat în mască de zici că sunt posedată de alte alea, Doamne fereşte! atunci când sunt în plin magazin şi că vine gardianul să-mi ia febra şi mă ia grija că parcă m-am înfierbântat cam tare de la gânganie şi -mi pare că am temperatură şi izolare o să scrie pe mine, dar n-a fost să fie cu final dezastruos, nu te bucura prematur.

N-o spun cu răutate pe-asta cu bucurarea prematură, dar îmi pare că acum se bucură fiecare pe craca lui, nu mai e nimic colectiv, în echipă, ne-am distanțat dracului de tot. Suntem fiecare la scara lui, cum ne trimiteau țațele pe vremuri când făceam gălăgie jucându-ne pe afară. Cam așa ne-a adus starea de pandemie. Fiecare pe pătrățica lui și pe craca proprie.

Apropiere

Am senzația că ne-am apropiat de ai noștri, de familie în primul rând. Mi se pare normal, în cine naiba să mai ai încredere, crezi în ai tăi, ăștia n-au cum să umble brambura să se infecteze și să vină să te omoare. Dacă mai ai și bătrâni în familie cu atât mai mult nu –ți vine să-i omori, că-ți sunt dragi teoretic, sunt ai tăi. Că mai ai și câte un Brutus în familie, asta e, iudeii sunt protofamilie, n-ai ce face.

Mulțumire

Zicea Nietzsche că fericirea e o sumă de bucurii.

Mie îmi e teamă să îmi declar și mulțumirea, ajung să îmi rup gâtul pe stradă dacă li se pare altora că o duc oarecum bine. Și vorbesc de o mulțumire de-aia ca pe vremuri, faci niște datorii să fie bine pentru tine, datorii de-alea de atâta bați pinul de la card pentru datorii de ajungi să îți scrii pinul la interfonul scării de la bloc sau pe parola de la laptop.

Done that!

Bucurie

În rest am luat niște zile de concediu anul ăsta din 2 în 14-30 zile doar-doar oi înțelege ceva. Din toate zilele astea de concediu cel mai mișto a fost ăla în care eram la un munte cu statui sculptate în el, cu marea bătându-și valurile de munți, cu mine pe un soi de vârf la înălțime de mă uitam cu grijă dacă mă mai ține vârsta să mai stau la înălțimea aia și cu tata minunându-se că hai mă, că poți să faci și asta, cine mai e ca tine?

Pe urmă , la cazare, ne-au scanat ăia de temperatură și nu știu de ce naiba au țipat la noi că nu eram așezați pe săgețelele corecte de primire de m-am trezit foarte supărată că s-a dus dracu și cel mai mișto concediu chiar dacă tata nu mai e printre noi de mai bine de 5 ani și concediul meu era un amărât de vis într-o noapte fierbinte de august.

Epilog

Anul trecut pe vremea asta am crezut că ce cel mai urât concediu a fost ăla în care a trebuit să am grijă de găinile mamei 3 zile, iar dimineața mă trezeam târziu și plecam buimacă să deschid ușa de la coteț și găinile cădeau grămadă pe jos pentru că ele erau priponite pe ușă de la ora de la care ar fi trebuit să le deschid eu ușa. Apoi se urcau toate pe butoiul de grăunțe, de nu reușeam să bag mâna în el să le scot grăunțe că stăteau ca ciorile pe statuie în capul meu.

Anul ăsta mi se pare că am nevoie de o tură de concediu cu grijă de găinile mamei cu toate că sună ho-rror!!! (cc: Robert, cu accent pe Fernando Horror 😉 )