Sunt mai bine de 2 ani de când mi s-a pus diagnosticul de suspect de glaucom și vederea mea o ia la vale din ce în ce mai bine. Controale regulate, pe care le mai las eu neregulate, că pandemie, că silă de spital, că etc. E motivul pentru care nu prea mai stau să socializez pe rețele și chiar m-am obișnuit așa. Mă obosește. În ultima vreme aveam chef de scris de-am mai răsfoit nițel rețelele de socializare, dar nițel. Telefonul îmi spune în fiecare săptămână că l-am folosit mai puțin decât săptămâna trecută și e de-a dreptul șocat când mă întreabă dacă am dormit 12-14 ore (închid internetul ca să nu mai primesc notificări)
Chiar râdeam cu un coleg, că băi, înainte erai pe val, acum așteptăm toți părerea ta, așteptăm să ne dai glas și tu ești offline.
– Băi, băiatule, păi dacă nu mă ține?
A stat el, s-a sucit puțin și pe-urmă s-a boțit la mine:
– Băi, eu cred că te pregătești de bătrânețe și nu știi cum s-o spui.
Am râs o tură. Nici să mori nu poți cu tineretul ăsta!
Mai mișto a fost un fotograf care mi-a arătat poza mea și m-a întrebat dacă e bună, dacă o scoate așa. Îți dai seama, habar n-aveam și-am mormăit un Probabil, nu am ochelarii ca să văd. El, fericit pentru că probabil sunt prima femeie care nu-l dezaprobă din prima, îmi dă poza, îi dau banii, ajung acasă. Am surâs așa… a pagubă.
Abia aștept să trec pe la el să le arăt colegilor lui ce poze știe el să facă.
Da. Cunosc sentimentul. Tot glaucom am şi eu. Nici eu nu merg la control prea des. Naşpa şi picăturile – pişcă teribil.
Sănătate cît de multa se poate….