viața e de vină

Am căpătat bunul obicei să amân să rezolv treburi dacă nu sunt ardente, iar când mă hotărăsc să le bifez la “rezolvate” le planific pe toate într-un timp scurt şi trag câte o goană de zici că mâine e apocalipsa.

Şi ies dintr-un service de electronice unde oamenii ăia se răcoreau la o lustră-ventilator atârnând puturoasă din tavan şi iau o gură de aer proaspăt opărit de-afară. De-a lungul aleii cam toate băncile erau pline de pensionărime cu şepcuţe şi pălărioare de soare. Ochesc o bancă liberă între ei şi alerg să mă trântesc pe ea .

În timp ce mă bucuram de umbra leşinată a copacului tânăr din spatele băncii şi cercetam următorul task pe lista de “to do”, apare lângă mine un bătrânel vioi şi simpatic.
– Pot să stau pe banca dumneavoastră ?
Ca un prospăt moştenitor de bancă de primărie ce eram, m-a podidit mărinimia:
– Chiar vă rog…

Odată aşezat, bătrânelul a început să-şi scormonească în buzunare. Mă aşteptam să-l văd scoţând un rebus, un sudoku, un ziar împăturit, ceva… când colo, omul scoate victorios un telefon mobil şi începe să-i tasteze concentrat butoanele de parcă muta boabele pe țintar. Foarte haios moșu.

– Alo?! Ce faci, măi, muiere? … Da ? Auzi, tu știi ce face vecina noastră, Tanța?… Lucrează, mă! Precis, că e a doua oară când o văd că pleacă la 7 jumate dimineața și seara ai văzut că vine mereu pe la 6… Ei, uite, dacă nu mă crezi, să fim atenți mâine dimineață și-ai să vezi că la 7 jumate pleacă… Da, măi muiere, am văzut când plecam la analize… Să-mi aduci aminte mâine, să ne uităm… Da… Hai că într-o oră ajung și eu acasă. Hai, pa !

Starea mea de spirit cu privire la haioșenia moșului se evaporase și-acum nu-mi mai doream decât să plec. Am și eu la bloc un cârd de babe atotștiutoare despre tot și toate, care dacă nu știu, inventează și nu și-ar ține gura ferit-a Sfântu !

Moșul mă vede ridicându-mă și mă întreabă:
– V-am deranjat? N-am vrut să vă deranjez, dar chiar trebuia să-i spun nevestii…
– Nu mă interesează, domnule, stați liniștit !
– Ba să vedeți, că pe mine mă interesează, că Tanța ar fi putut să ne spună și nouă că s-a angajat, dar ea a tăcut chitic- chitic, știți cum?

Mă apucă disperarea:
– N-aveți ce face? Nu mai e nimic interesant la televizor?
Îmi zâmbește exclamând:
– Noooo … nici nu se compară! (plescăie mulțumit:) Viața e mult mai interesantă decât ce dau ăștia la televizor!