De când s-a terminat puzderia aia de coduri galben-portocalii a lunii februarie, s-a topit zăpada și-apoi toate lucrurile au început să meargă așa… pe forward. Nici n-am vreme să gîndesc o treabă, că vine alta, din urmă, urgentă. O iau și pe-asta s-o muncesc și-apare altceva ! Și-atunci problema din brațe n-am decât s-o iau la palme după o cană mare de cafea, să pot s-o revigorez și să-i fac un brânci valabil mai departe…
Parcă toate florile primăverii s-au dus exagerat de repede ! Am senzația că parcă au durat așa… cam 2 zile de căciulă. Deja mi-e teamă… Dacă vine vremea să trăiască o floare de primăvară doar o zi, păi înseamnă că trebuie să scot nasul din hârtii și din monitor și să iau pauze mari, ca să pot vedea primăvara…
Dacă în una din zilele următoare vedeți titlul time-out, se cheamă că am cedat nervos, că am obosit atât de tare, încât chiar nu mai sunt bună de nimic… Ieri am întâlnit o fostă colegă de muncă a mamei care mi-a citit rapid oboseala (drept e că mă scurgeam, îmi lipsea foarte puțin să merg în mâini ) și m-a întrebat:
– De la muncă ?
– Daaaa…. am răspuns cu glas pierdut.
– E bine că ai de unde veni, măi mamă, vezi și tu ce vremuri trăim…
Momentan merg pe bază de auto-șuturi și cu certitudinea că am de unde veni.