Venind de la muncă, întâlnesc în faţa blocului o vecină cu care n-am mai stat de mult la şuetă, eu că n-am avut timp, iar ea că s-a îmbogăţit.
Adică, pardon…şi-a recondiţionat şi remobilat apartamentul, deci n-am mai văzut-o.
“Vaaaai, tuuuu, de când nu te-am mai văzuuuut !” …/ alea-alea /… “şi ce mai faci?”
Ne întindem la o vorbă mică pe băncile din faţa blocului.
Între timp mă sună fi-mea că am depăşit ora de intrat pe uşă, se lămureşte că sunt in zonă, închid telefonul şi-l las pe bancă, între noi.
Am o bombă de telefon de care mi-e foarte drag. Are vreo 5 ani vechime, şi pe lângă faptul că mi-a fost de mare ajutor, a făcut faţă cu brio la cele două mâini stângi ale mele (care l-au trântit pe unde nu gândeşti cu gândul ), şi la mintea mea cu diferite semne timpurii de uitare (de exemplu, a stat vreo 5 ore în frigider, unde l-am lăsat ca să nu scap o cratiţă din mână).
După ce se vaită vecina mea că n-o mai bagă nimeni în seamă de când a dat bărba-su de bani, îmi povesteşte ce mai face copilul ei în vârstă de 1 an.
– Băiatul meu e obişnuit să vadă desene animate pe tabletă, telefonul e “taci-scrin”, şi de câte ori rămâne la bunică-sa, plânge băiatul meu, că dă cu degeţelul pe ecranul telefonului şi nu se întâmplă nimic! Ha- ha – ha! Dacă-l vezi, leşini de râs!
Mă uit la ea şi nu prea pricep de ce râde. Ea mă lămureşte:
– Maică-mea are o panaramă veche de telefon cu taste, şi băiatul meu se supără şi plânge că nu se deschide ! Ha- ha!
– A-ha….ha…
Zâmbesc şi eu anemic, în timp ce îmi palmez telefonul de pe bancă şi-l vâr hoţeşte în buzunar…
eu m-as fi mandrit cu eficienta tehnologiei mai vechi dar mai stabile…