nu-mi place să calc rufe

Dintre toate activităţile gospodăreşti, călcatul rufelor mi se pare un infern. La ultimul etaj, vara, e bine să n-ai ce călca.

Se întâmplă uneori să ai ce şi îţi iei inima în dinţi şi treci la treabă. În general luatul inimii în dinţi coincide cu momenul în care vârful muntelui de rufe tinde să se prăvălească. Cum de viituri de rufe n-am auzit până acum, se cheamă că ne apucăm de treabă la momentul oportun.

Pare că unele textile au fost special create ca să scoată omul din pepeni, nu l-ar lăsa în pepiniera lui ferit-a Sfântu’ ! Pentru că de ce calci, de-aia ai mai călca. Conspiraţia textiliştilor care crează materiale necălcabile se combină cu creativitatea designerilor care, ca să menţină războiul nervilor, bagă pense şi alte creţături.

Eu cred că râd croitorii de se sparg în momentul coaserii materialului pe principiul : „las’ că eu mă chinui acum, dar fraierii au ce face o viaţă !”

Călcatul rufelor e una dintre îndeletnicirile cu cele mai mari şanse de pierdut mintea pe coclauri. Aşa e şi scosul sâmburilor din cireşe (pentru gemuri), dar la asta e posibil să ai spectatori care nu s-ar murdări cu tine, dar cu care să poţi să schimbi o vorbă.

La călcat rufe însă, în 99% din cazuri există o singurătate care cu siguranţă dă frâu liber imaginaţiei.
Şi dacă materialul necălcabil se întâmplă să facă parte dintr-o fustă, la care roteşti pe masa de călcat- netezeşti – calci , apoi iar roteşti pe masa de călcat- netezeşti – calci şi iar roteşti – netezeşti – calci,

Ştii cât timp se întâmplă treaba asta ?
Îţi spun eu (experimentat, parol ! : ) până când se termină apa din fierul de călcat.

Pentru că în toate combinaţiile astea nefaste, cineva a fost atât de genial încât să creeze un fier din care se termină apa ! Jos pălăria !

V-am zis că nu-mi place să calc rufe ? Da ? Şi ce dacă ! Vă mai zic o dată! Nu-mi place !