În parcul de joacă întotdeauna jucăria altuia e mai interesantă și punga de pufuleți mai plină.
Și vezi copii care întind mâna la alți copii, că vor și ei pentru puțin timp jucăria lor… dar posesorii jucăriilor interesante și le retrag îndârjiți că :
“Nu ! E-a mea !”
Și totuși… ăștia întind mâna în continuare…
Iar posesorii fug în brațele mamei cu obiectul lor prețios. Și-auzi pe mama lor spunând plozilor cu un rânjet satisfăcut:
„Lasă-l mamă și pe el să se joace …”
„Nu !”
La care mama își cere oarecare scuze părintelui de copil râvnitor:
„Ei, asta e, ce să-i faci? Îmi pare rău… așa e al meu, mai posesiv !”
Și rânjește satisfăcută în continuare, cu multiple regrete în colțurile gurii…
Antidot pentru copil: “Lasa-l, mama, pe zgarcitu’ asta in pace, sa se joace singur. Uite-i pe copiii aia ce frumos se joaca impreuna, nu vrei sa mergi si tu la ei?”
Antidot pentru mama ravnitorului: “Gasesc eu niste bani si-i iau o tona de jucarii, apoi merg la sala sa ma antrenez sa i le car.”
Milostenie pentru mama posesivului: “Nu va faceti griji, doamna, macar acum e sigur ca nimeni nu se joaca cu ce-i al lui. L-o mosteni pe tac-su…” 😛
Procentul de “antidoate” e destul de mic pentru mulţime…
hai ca-s bune antidoturile. si ultimul e chiar fain :))