spre parcul de copii

În general urăsc tramvaiele, pentru că au doar ochiuri mititele de geam care se deschid, iar pe timp de vară e calvar.
Procentul ăla infim care îmi place la tramvaie constă în faptul că după ce te dai jos din sauna lor, trăieşti senzaţia năroadă că afară e răcoare sau că poţi să respiri.

Mă scurg efectiv până în faţa uşii de acasă şi pun pariu că cine mă vede îmi plange de milă că am lucrat în ocnă azi.

Acasă, surpriză !
Mă întâmpină fericit nepotul:
– Ai venit !
– Da, am venit !
– Bine, hai să megem acum !
Rămân cu sandaua-n aer şi cu gura mărişoară, cam ca la dentist aşa:
– Să mergem?! Unde să mergem ?
– În păculeţ, la copii ! exclamă el cu entuziasm.

În spatele lui, fi-mea zâmbeşte candid, îi lipseşte o aură deasupra capului şi aripioarele de îngeraş. Mârâi la ea:
– Ideea ta ?
– Nuuuu, mami !… M-a auzit vorbind cu fetele de parc! răspunde ea cu cea mai inocentă intonaţie.

Nepotul tropăie:
– Hai să megem !! Unde e pantofioii mei ?!

Mă ia groaza:
– Stai mă, staaaai !
Se opreşte din tropăială. Mă explic:
– Stai mă, că mie mi-e foame !
– Mie nu mi-e foame, ai să megem ! declară el bărbăteşte.

Fac un duş rapid în timp ce el bate-n uşa băii ca toaca la biserică:
– Gata ?
– Nu !
– Gata ?
– Nu !!
– Ai teminat ?
– Nu !!!
– Pot să intu și io ?
– NUU !!!

Ies din baie , trântesc o salată rapidă şi el vine grămadă pe castronul meu:
– Acuma pun eu saie !
– Bine, pune tu sare.
Şi pune.
Şi pune.
Şi…

– Băăăăi ! Ho ! Ajunge atâta sare !
El se uită curios în salata mea şi ocheşte o bucăţică de roşie:
– Ba nu, aicea mai tebuie puţină saie !
Şi pune iar.

După prima furculiţă de salată mi-a rămas maxilarul pe mandibulă. Am stat aşa până s-au terminat glandele salivare de bocit şi-abia apoi am descleştat dinţii.
Pe urmă m-am obişnuit.
Şi-am luat 2 kile de apă plată în drum spre parc, să potolesc sărătura de-o simţeam pe maţe. Mersi, nepoate !