Pe vremea când jucam „unu-doi-trei la perete stai !” cu antena de la televizor pe la geamurile din casă până prindeam bulgarii să vedem filmele de pe Studio X sau desenele cu „nu zaiţ pagadi” , în Bucureşti se ridicau blocuri noi.
Blocurile astea creşteau în acelaşi timp cu noi şi dacă ziua se muncea cu drag şi spor la ridicarea lor , seara era tărâmul de-a v-aţi ascunselea printre betoane sau elasticul pe fier-betonul rămas drept ca o suliţă întru clădirea viitorului etaj.
Ţopăiam la elasticul ăla ore întregi, iar ecoul betonului din blocul neterminat bubuia sub tropăiala noastră până când se auzea prima mamă în depărtare:
– Măi, copile, treci în casă !
La unison, privirile noastre cercetau apusul soarelui şi ceasul biologic ne informa că nu e încă ora 8, ceea ce însemna să fim în casă.
Copilul răspundea:
– Mai stau puţin !
– Treci acasă, n-auzi ?!
Şi-atunci începea corul de milogeală de copii:
– Hai, tanti, mai lasaţi-l, că mai e un sfert de oră !!
Care din noi aveam ceasuri, verificam apoi la minut să nu depăşim ora admisă. Nu ne certa nimeni îngrijorător dacă întârziam, pur şi simplu exista o regulă necomentată pe care o respectai:„bă, vii la 8 !” „bine, vin la 8”.
În ultimele secunde fugeam spre case.
Cât am fost copil, numai buzna am intrat în casă.
P.S Mi se reabilitează blocul, da ?
Trezeşte amintiri schela asta… sau “schiţă“, cum zice mamaie.
Daca nu veneam la fix in casa, era posibil ca a doua zi sa nu mai ies pe afara! Asa ca!!!
aşa că am fost o generaţie ascultătoare 😀
Ehe, vremurile copilariei, cind se umplea carierul de chiuuri, strigate si tot balamucul nostru.Ai mei nu tineau neaparat la ora de intrare , nici eu nu exageram. Imi aduc aminte ca intr-o seara am preferat sa ma joc_cu( scuzati cacofonia , e inevitabila) ai mei copii de la bloc decit sa vad Familia Flinstones.Era cred dupa revolutie cind inca erau rare desenele in limba romana.Nu mi-a parut si nici nu-mi pare rau ca am lasat niste desene pentru niste ore de joaca.
Unde esti copilarie,cu minunea ta cu tot?
PS:Buna ziua
PS2: saptamina trecuta am descoperit blogul, in 2 zile l-am citit pe tot.Am ris dupa acel post cu parastasul de am ajuns sa ma doara gitul.Daca nu mai continuati o sa faceti multi oameni tristi.
Buna, Alex !
M-aş bucura să te doară gâtul de râs în fiecare zi pe blogul meu, din păcate mă mai iau în şuturi gândurile negre şi-mi amorţeşte “genialitatea “… 😀
Lămureşte-mă ce vrei să continui: să menţin blogul on-line sau doar povestea cu parastasul ?!
Blogul , bineinteles.
Iar daca mai exista intimplari de la parastas, neaparat sa le scrieti.Oricum la asa familie “cucuiata” , nu se poate sa nu se intimple zilnic ceva.Imi pare rau ca sunt cam putine articole pentru gustul meu, dar cred ca ma apuc de recitit.
ei, ce vrei ? “De gustibus non est disputandum “…
Cred ca ati inteles gluma mea si nu v-ati suparat.
Este absolut firesc sa scrieti in momentul in care aveti timp, si de ce nu , chef.
Eu o sa astept aici cuminte .
:)) ok, deja mă simt datoare…
Chiar va rog.
Un parastas? O crima la bloc? Sau poate ceva cu domnisoara dumneavoastra?
crede-ma, pe cele cu domnisoara nu vrei sa le astearna pe toate pe hartie :))
in alta ordine de idei, revenind la tema noastra, asa mi-e dor sa strige mama de la balcon ca se raceste mancarea…
Şi mie mi-e dor de acele vremuri 🙂 Au trecut ca clipa, din păcate. Dar eu şi acum, când merg acasă la mama (ei stau în alt oraş) ştiu că am oră de venit, că mama nu doarme până nu suntem veniţi în casă, ori asta înseamnă că-i stric toată noapte, că pe urmă nu mai doarme 🙂 iar a doua zi e obosită. Aşa că şi acum, cuminte eu ascult, dorinţa nestrigată, şi mă întorc la fix în casă 🙂