– Păi tu niciodată nu eşti de acord şi culmea ! Ai o explicaţie la orice !
şi iese din cameră trăgând iute uşa după ea.
– Nu trânti ! ţip la timp, iar uşa se trânteşte blând în urma ei, salvând pereţii din jur.
Da, normal, eu sunt zgripţuroaica ! Îl privesc neputincioasă pe tata, care asistase la discuţie:
– Ce zici, mă tată, de nepoată-ta asta ?!
Tata oftează greu:
– De, fata mea !… eu ţi-am mai zis când erai mai mică şi te-ai supărat pe mine:
„îmi cer scuze, părinţii mai calcă în străchini, dar copiii niciodată !”
În timp ce roşeam rememorând clipele în care m-am simţit prost când mi-a rostit vorba asta, tata ieşea calm din cameră lăsându-mă să mai roşesc o dată în linişte.
Aş fi preferat să-mi dea o palmă.
Vouă vi se întâmplă să preferaţi o palmă în locul unui sentiment critic de ruşine ?
Totdeauna…si mai ales de la tata, ca el saracul nu da niciodata, doar le zice sa doara 🙂
au tații ăștia un talent !…
A….nu, mai ales ca tatal meu n-a fost tocmai modelul ideal 🙂
Din partea mamei, da, as fi preferat cateodata o palma in locul unor cuvinte mai grele dar nu m-a plesnit niciodata…..
vezi ce forță au cuvintele ?
Da, stiu ca au…..folosesc si eu aceasta forta……
Zilnic.
Palma este de preferat, dar problema este ca tocmai cei de care te rusinezi mai tare nu ridica mana sa dea…
nu prefer palmele pentru că am luat prea multe la viața mea și sunt sătulă cât pentru 88888888 de vieți. dar recunosc rămân obsedată de câte o secvență sau o întâmplare, de aș prefera să fie un deștept sau o deșteaptă care să vândă o pastă, soluție, orice pentru a-mi șterge din cap senzația aceea.
ultima imagine pe care nu mi-o pot scoate din cap e privirea fetei de la salon, când am ieșit pe ușă, fără să-i dau bacșiș. și mă zvârcolesc ce o fi crezut ea, că doar i-am dat de fiecare dată și acum o las baltă? mi-a fost rușine că am dezamăgit-o. cred că și eu sunt pe-o dungă că mă doare orice… (vorba lui Nistor… mă doare-această floare! 🙂 )
frumoasă melodie…
cât pe ce să o ratez… mulţumesc de remember!