tataie, când era bun

Mamaie s-a măritat a doua oară când mama avea deja 7 ani. L-a lăsat pe tatăl mamei pentru că era rău şi o bătea, şi l-a luat pe tatăl vitreg al mamei după 4 ani de singurătate pentru că a uitat cum e să stai cu un bărbat rău care te bate.

N-am înţeles niciodată de ce a stat cu tataie ăsta de-al doilea, pentru că mie nu-mi plăcea de el decât în rarele momente când era treaz. Atunci era cuminte, inimos, şi îmi aduc aminte că mă lua uneori cu el, ori să paştem vaca, ori pe la pădure să verifice capcanele pentru iepuri, mistreţi şi căprioare. Motiv pentru care n-am putut niciodată să gust carne de vânat, în schimb mi s-au părut fascinante blănurile pe care le punea la uscat prin pod pe lângă crodurile de săpun de rufe, şi pe lângă care închipuiam poveşti.

Îmi arăta toate buruienile din câmp şi îmi spunea la ce e bună fiecare, că fiecare are rostul ei, şi astfel am aflat că sunătoarea e bună, „că nu te mai caci toată viaţa” şi că soia e bună în salam sau că gălbenelele- „s bune la toate bubele”. Am iubit întotdeauna la el dragostea pe care o avea faţă de pământ, de animale, de plante, de copii. Avea ochii umezi de bucurie când vedea că iese floarea-n pom primăvara, iar tăierea unui copac o asocia cu o crimă. Freca spicul de grâu între degetele noduroase să vadă dacă s-a copt, cu o sfinţenie care-n mintea mea a rămas ca o imagine de biserică.

Era singurul care putea pune mâna pe un câine rău, şi îmi aduc aminte că la un moment dat avea o namilă de câine-n coteţ pe lângă care mamaie trecea pe la un metru distanţă, câine care toca tot ce-i stătea-n cale şi când voiam să pun şi eu mâna pe el, tataie îi bătea blând pe creştet şi vorbea cu el:
– Stai cuminte, Spic! şi-apoi către mine: hai, tataie, dragu meu scump, hai să ne jucăm cu Spic!

Şi chiar ne jucam! Singură însă, îmi era teamă, şi preferam să-mi fac de joacă prin copacii din curte, mai ales cel de la poartă, un cireş amar înalt cât un bloc, o minune de copac, cu ramuri ca treptele de scară. Pur şi simplu mă ţineam de tulpină şi ajungeam să urc până în vârf ca pe scară! Nici un copac nu avea harul primitor al ăstuia, iar sus, în vârf, eram ca pe catargul de corabie, vânt, frunze foşnind, ramuri unduioase, orizonturi pline, la dreapta de pădure, la stânga de câmpie, şi strada plină de oameni muncitori venind de la câmpurile CAP, inamici în care trăgeam cu gloanţe de cireşe amare necoapte şi mă vedea tataie:
– Ce faci cu cireşele alea ?! Dă-te jos imediat!
– Nuuuu, tataie, că astea s-au rupt ele de la vânt, nu le-am rupt eu!
Tataie scutura praful de pe cămaşa cu mânecile suflecate şi-apoi iar se uita sus, în vârful cireşului:
– Vezi, să ai grijă de cireşe, să nu le mai bată vântul dacă tot stai acolo!
Era un om minunat. Cum spuneam, în rarele momente când era treaz.