prima beţie

Ah, nu mă refer la prima beţie de pe anul ăsta, zic de prima beţie a vieţii, pe care unii au fost mai harnici şi au trăit-o în copilărie.
Mie mi s-a întâmplat când aveam vreo 7 ani, pe terasa unei cârciumi, unde eram cu părinţii şi cu sora mea, şi ospătarul a adus 3 beri pe masă şi 2 sucuri.

Era o înţelegere între părinţii mei, ca atunci când mama lua o bere, tata lua două, că se plictisea cât stătea mama să „pupe” berea ei, şi după ce le termina pe ale lui (că are gât de pâlnie la bere), o termina şi pe a ei, că s-a încălzit de când o ţine pe masă, şi hai, să plecăm odată!

Ei, eu nu ştiam de treaba asta, şi-acum ospătarul a aşezat berile în aşa fel pe masă, încât una era în dreptul meu. Şi-am crezut că e a mea, dacă e acolo, şi-n timp ce părinţii mei vorbeau şi sor-mea avea treabă cu desenele de pe faţa de masă, sorbeam şi eu berea din dreptul meu.
A fost nasoală prima gură, că pe urmă m-am obişnuit, şi când s-a prins tata că avea concurenţă acerbă, era deja cam târziu, că eu râdeam de zguduiam scaunul! Tata şocat:
– Asta s-a îmbătat ! Când dracu-a băut-o, mă, aşa repede?
A cerut în viteză nota de plată şi hai acasă!
Pe drum, traversam străzile în hohote de râs pe-o maaaaare diagonală şi-alerga tata disperat după mine ca după găini!
Atunci am descoperit şi eu că pământul se învârte!

Soră-mea a păţit-o la ziua unchiului meu mic, avea vreo 11 ani.
Cumpărase mamaie pentru ziua băiatului o mulţime de sucuri colorate viu, ca acadelele, care mai de care mai vâscos şi mai dulce.
Printre sucuri erau şi câteva sticle de lichior de mentă, şi-ăla tot aşa, de-un verde crud, le luase mamaie pentru oameni mari, dar erau aşezate pe masa cu sucuri. Unii dintre copii au găsit sticlele verzi de lichior înaintea celor de suc şi s-au pus pe treabă.

Pe înserat aşa, o găsesc pe soră-mea plângând de mama focului, acompaniată de altă fată, care plângea şi-i dădea dreptate. Stăteau amândouă în curte, pe jos, sub geamul de la camera mare.
Mă duc lângă ele şi-o aud pe sor-mea spunându-i fetii ăleia: „Tu ştii cât s-a chinuit mama singură cu noi? Că pe noi nu ne-au ţinut bunicii, ca pe alţii, şi se duceau amândoi la muncă şi pe noi ne lăsa singure acasă… Pe ea n-a ajutat-o nimeni-nimeni, mamaie n-a ridicat un pai ca s-o ajute…!”
Mă uit mai bine la ele… Doamne ce plângeau!

O-ntreb pe sor-mea ce-a băut, asta zice printre suspine „suc d-ăla verde”, iar mie mi se pare aşa haioasă tristeţea ei profundă că pur şi simplu nu mă pot abţine şi râd cu lacrimi.
O ridic să o duc în casă, măcar să n-o ia somnul pe-afară, şi când intrăm în casă dăm de mama.

Mama, stupefiată, face ochii cât sarmaua la priveliştea cu propriile fiice în lacrimi, una de râs şi-aialaltă de plâns. Soră-mea o vede şi se-aruncă în braţele ei:
– Mămicuţa meaaaaa…. tu ştii cât de mult te iubesc?!?… Ştii mămico?….
Mama se uită întrebător la mine în timp ce-o ţine pe-asta în braţe, eu îi explic îndoită de dureri de burtă (că nu mai puteam, frate, de-atâta râs!) că a băut lichior, mi-o predă mama să am grija ei, că lasă că eu m-am îmbătat când eram mai mică decât sor-mea, şi hai, că ea are treabă cu aperitivele pentru copii, să o duc pe-asta în camera mare…

În camera mare, muzică la maxim, dănţuială cât e loc, şi pe alocuri câte unul toropit de suc verde….
Il dau şi eu pe unul complet chiaun jos din fotoliul de lângă geam, o aşez pe sor-mea şi pe-ăsta îl iau aproape în cârcă şi-l pun într-un pat.

Mă duc să culeg şi acompaniamentul soră-mii, pe puştoaica din curte. O ridic pe-asta şi-o pun în picioare. Ea se uită la mine cu o privire rătăcită şi cade din picioare. O ridic iar. Ea cade. Iar o ridic, iar cade. Soră-mea pe partea cealaltă a geamului vedea doar că tipa apare şi dispare din raza ei vizuală, şi-l trimite pe unchiu-meu să verifice ce-i fac lu aia? o pocnesc sau ce, de cade mereu?
Ăsta vine şi încearcă şi el să pună puştoaica pe picioare şi se distrează teribil:
– Mamă, în ce hal i se înmoaie picioarele!
Mă apucă furia:
– Şi stăm şi ne uităm toată noaptea cum i se înmoaie picioarele? Mă ajuţi sau nu, că am obosit de când car la d-ăştia!

În fine, după vreo oră-două apare şi tataie băut şi numai zâmbete în gaşca de copii. Se uită el că aproape jumate din copii erau seceraţi care pe unde-l luase somnul sau lălăiau în haite de doi-trei. Îi dispare zâmbetul blajin şi mă-ntreabă:
– Ăstia-s beţi?
Eu inocentă:
– Nu, tataie… aşa se distrează copiii în ziua de azi!
– Şi sor-ta de ce plânge?
– Păi… a luat o notă proastă şi nu ştie cum să-i spună lu mama!
N-apuc să termin şi-ncepe sor-mea să mă contrazică, de ce mint? Că ce, mie nu mi-e milă de mama, cum ne-a crescut ea chinuit aşa, cu cheia de gât?!
– Asta-i beată!
– Nu-i, tataie!
– Şi-ăştia-s beţi!
– Nu-s tataie!
– Nu mai minţi, s-au îmbătat ca porcii! Ăştia-s copii?! Aşa beţi? Ce-o să zică părinţii lor? Ia, gata, spargeţi gaşca, opreşte muzica, hai, terminaţi halimaiul!

Copiii au început să spargă gaşca vociferând. Care nu se ţinea pe picioare a rămas la noi să doarmă, claie peste grămadă astfel că dimineaţă arătau de parcă jucaseră maţele încurcate şi mai multe nu!
Voi cum aţi trăit prima beţie?