Ajunsesem în sfârșit acasă, stoarsă ca o cârpă și cu cearcăne pe juma de cap, precum îi stă bine omului să vină de la muncă, să aibă toată lumea senzația că ești rupt în două de oboseală.
Şi cum vă zic, ajunsesem acasă. Deschizând uşa, căutam iar din ochi căţeaua, s-o văd bucurându-se pe lângă mine, că am ajuns acasă.
Termină cu prostiile, ştii foarte bine că nu mai e.
Gândul a rămas cuminte deaspura subconștientului, în timp ce eu îmi căutam tot așa cuminte căţeaua.
După un duş merg la bucătărie să mănânc şi închid uşa după mine. Trece niscai vreme şi aud zgârieturi pe uşă. Iar am uitat-o pe Blackie pe partea ailaltă.
Helo-ou! Blackie nu mai e !
Doamne, cred că am luat-o razna. Dacă le povestesc ăstora din casă or să aibă de ce râde în următorul trimestru.
Mă străduiesc să mestec în continuare, dar déjà mă simt de parcă aş mesteca placenta mamei, atât de tare îmi stă-n gât.
Blackie dă cu laba-n castron să mă atenţioneze că nu mai are apă.
În timp ce vreau să mă întorc spre castron realizez că n-am de ce să mă întorc așa că mă priponesc cu ochii-n farfurie.
Poate-ar trebui să-i dau niște apă de pomană !
Ce-ar fi să dau fuguța pe terenul viran de maidanezi cu o găleată de apă să le împart ?!
După ce spăl vasele o aud pe Blackie trântind jucăria ei pe hol.
Asta iar are chef de joacă şi n-o bagă nimeni în seamă!
Ies pe hol şi în locul pernei lui Blackie văd un sac de rufe vechi pe care am uitat să-l dosesc undeva.
O văd pe fi-mea prestând aceeași privire nedumerită către sac din mijlocul holului. Sper că nu se uită din același motiv…
Răspunde gândurilor mele:
– Mami, nu crezi că ar fi bine să facem o feștanie, ceva ?
Rămân blocată. Feștanie ?
– Dar nu le spunem ăstora de ce facem feștanie, să nu râdă de noi, da ?
Mai târziu fi-mea îi spune mamei că noi ne-am gândit să facem o feștanie. Mama îi răspunde:
– Și vouă vi se pare că e Blackie prin casă ?
Ne umflă râsul, dar mama ne șoptește :
– Șșșș, mai încet, să nu se prindă ăștia și să râdă de noi !
P.S. Șșșș, că n-am scris asta ca să râdeți de noi !
😀
Acum nu rade si tu de mine, dar am citit multe articole referitoare la ceea ce ai sris tu. Si eu dupa aproape patru ani de cand nu mai e, si sunt plecata departe ma gandesc sa ajung mai repede acasa sa vad ce face, cum se bucura cand ne vedea…… Si pentru ca nimic nu e intamplator azi ar fi fost ziua ei de nastere.
după 4 ani ?! OMG ! Nu trece niciodată ??
va bantuie viata, gandurile, visele.
Imi pare rau de pierdere…
tre’ sa fie tare greu !
este, fetelor, este ! Eu tot sper că trece !… 🙂
Eu zic s-o pastrati cat timp nu musca pe nimeni 😀
:)) bună alegere !
Dupa ce am ramas fara Chandra mi se intampla des sa ma opresc in fata magazinelor cu mancare pentru caini, intrebandu-ma daca mai are cateaua crochete sau trebuie sa cumpar. Aproape un an am fost asa.
N-am de ce să râd – mi se pare înduioşător.