Cred că aveam vreo 16 ani şi cam toată gaşca mea se învârtea în jurul acestei vârste. Mergeam la petreceri invitaţi sau neinvitaţi – că s-a pomenit o dată prietena unuia cu vreo doişpe inşi la uşă de se închina tac’su’ când ne-a văzut atât de mulţi răsăriţi pe o singură invitaţie – , iar când nu găseam nici o petrecere încropeam singuri una. Orice petrecere (bairam) din adolescenţă se desfăşura în primul rând cu muzică şi nu ştiu de ce naiba îmi revenea plăcuta sarcină să mă ocup de treaba asta când se-ncurca banda din magul unuia dintre noi. Probabil pentru că eu aveam un casetofon performant, cumpărat de-ai mei de la bişniţarii de pe Covaci-ul anilor ’90, un Sanyo de mărimea unui laptop decent de acum. Atâta am luat cu mine şi am rulat ‘jde casete pe amărăciunea aia de cas’ , încât la un moment dat n-am mai găsit curea pentru casetofon . Cureaua era aia care făcea caseta să meargă în partea frontală, dar acum nimic, mai era ciu-ciu, că nu mai găseam nici la singurul magazin la care ştiam că găsesc. Şi cum vă zic, mai aveam puţin şi plângeam toţi de oftică, adică “Cum, mă, stăm ca proştii fără muzică ?!?” şi-mi vine o idée – că ştiţi că eu de d-astea nu prea duc lipsă.
Dau iama în baie, smulg elasticul de la chilotul de pe mine şi-i cer tipei care ne găzduia şi la care ne găteam noi singuri 2 silozuri de cartofi prăjiţi, un ac şi o aţă. “Ţi-ai rupt ciorapii ?” , “Nu, chiloţii”, şi iau acul şi aţa de la ea şi încep să cos elasticul şi să-l montez în spatele casului. Aia nu prea pricepea ce caută elasticul meu în spatele casului, dar m-a lăsat în ale mele – că se obişnuiseră să fiu suspectă – şi oricum i se ardea a 4-a tigaie de cartofi dacă mă mai ţinea de vorbă.
Şi unde nu-ncepe Modern Talking să cânte “Chery, chery, lady”, de te ungea la suflet, nu alta.
Au sărit toţi a veselie “pfuai, tu, ce deşteaptă eşti!” şi după euforia asta : ”Auzi, da’ de ce se aude aşa cu întreruperi joase ?”
“De la nod !”
“Care nod ?”
“Ăla de la elastic, că n-am avut curea pentru cas şi am cusut un elastic. Când ajunge la nod, se înmoaie vocea cântărețului”
Numai prăjitoarea de cartofi ştia de unde e elasticul şi râdea de crăpa când mă vedea trăgând cu mâna pe sub pantaloni treaba mea ce, dar era hotărât că- i zic de dulce dacă suflă vreo vorbă de provenienţa elasticului meu .
Ştiţi cât a mers casetofonul ăla aşa? Mult timp… nu ştiu dacă l-oi găsi prin pod pe la mamaie, cu siguranță are același echipament…
Mă uit acum la fi-mea cum îşi desfăşoară petrecerile pe laptop şi din două degete pune melodia care-i trebuie. E chiar enervant, unde mai e deliciul ?! Păi stai, măi, fata, neichii, să-ţi spun eu cum derulam casetele cu creionul – că nu mergea elasticul pe-atâta FW şi REW, rupea dracu’ nodul – , şi derulam până la semnele precise însemnate cu carioca pe casetă unde era melodia care ne plăcea !
Ce vremuri !
Acum o văd în fiecare seară cum se retrage în camera ei sau în bucătărie şi dansează ascultând muzică pe telefon.
Îmi aduc aminte de vremea când am desfăcut primul walkman care mi-a înghiţit caseta, şi dintr-un walkman mi-au rămas piese pentru două !
Şi-mi mai aduc aminte de primul telefon pe care mi l-a făcut cadou tatăl ei, un nokia 1610. O bombă de telefon de care am fost foarte mândră. Dar şi mai mândră am fost când i l-am aruncat unuia în cap pentru că m-a enervat şi l-am folosit pe post de cărămidă – cu care ocazie Mixu a aflat că Nokia se poate folosi şi pe post de armă albă și poate funcționa în continuare- dar în nici un caz nu visam atunci că fi-mea o să danseze acum cu căştile pe urechi o tonă de muzică stocată pe un nokia. Şi mă uit la telefonul ei cu care face o tonă de poze şi le sharuieşte pe facebook şi-mi aduc aminte cu câtă grijă consumam fiecare poziţie din cele 36 ale filmului din aparatul foto Nikon pe care îl foloseam când era ea mică.
Dacă-mi închipuiam atunci cum o să fie acum ? Nu. Nu aveam atâta imaginaţie, pentru că neam cu DaVinci nu-s, sunt doar dintr-un neam bun, românesc, care se dă după lume şi ţine pasul cu ea. Numai tata se uită în laptopul meu ca-n măruntaiele unui extraterestru, încă nu-i vine să creadă că e atât de posibil să am în el tot ce-i doreşte lui inima, şi pe deasupra ! El se distra cu pick-up și plăci pe ale căror șanțuri căuta febril melodia preferată…
Evoluăm, dragii mei… evoluăm şi sper că faceţi faţă evoluţiei noastre !
Articolul ăsta este scris cu mare drag pentru etapa 21 a SuperBlog2012, mi-a răscolit toate simţurile şi amintirile Oktalul!
Ai dreptate 🙂 frumoase vremuri am trăit. Eu mă gândesc că deşi progresul merge înainte cu paşi repezi şi ustensilele de azi sunt mult mai performante, nu prea ai ce să povesteşti amuzant despre ele. În plus, alea vechi, aşa hârburi cum erau, le reparai cum puteai şi mergeau aşa mai departe. Acum când s-au stricat îs gata. Eu îmi amintesc că televizoarele erau luate aproape doar unul pe viaţă. Este adevărat că erau şi foarte scumpe toate. Ţin minte că ai mei au cumparat casetofon cu radio şi era vreo 7000 de lei (adică cât o mobilă de sufragerie). Ne-a ţinut mult şi merge şi acum radio foarte bine, dar nu mai duce casetofonul din acelaşi motiv, probabil, dar mie nu mi-a trecut prin cap să cos un elastic.
frumos articol 🙂 Felicitări!
mersi, ți-aș împrumuta un elastic, dar nici chiloții nu mai sunt cum erau o dată :))
:)) Corect!
Bai, ce de amintiri mi-ai trezit…ce dor imi e sa stau ghemuita pe canapea si sa ascult o poveste pe vinil…le invatasem pe dinafara pe multe dintre ele si, slava Domnului, aveam ditamai teancul de discuri. Si ce ma chinuiam sa inregistrez muzica de la radio pe caseta…erai tare daca aveai dublu radiocasetofon 🙂 De primul meu telefon, care era un Motorola, nu mi-e dor, ca mi-a rupt mainile si nici nu tinea bateria, dar ma intreb cum naiba de traiam atunci fara mobile si cum de statea mama linistita fara sa vorbeasca cu noi cu zilele, iar acum intra in panica daca n-o sun o zi 🙂
Si da, ce inventivi eram si cum reuseam sa facem din nimic cea mai tare distractie…la mine le zicea “chef”, “bairam” sau, daca se tinea la scoala, “serata” :))
Are dreptate Roxana, frumos articol, multumum ca ne-ai adus aminte ca suntem Generatia cu cheia la gat 🙂
cu mare plăcere ! 🙂
Eu una mă simt un pic copleşită de atâta evoluţie. Abia mă obişnuiesc cu o noutate că deja devine vechitură şi apare altceva.
ne ține în priză 😉
Lipeam benzile casetelor cu oja cand se rupeau, stergeam “capul” casetofonului cu spirt sau deodorant si urlam mai tare decat Modern Talking “Brother Louie”. :)) Ce vremuri…
daaa… bravo, uite că uitasem de ştersul capului de cas cu spirt :))
Foarte frumos povestite amintirile din adolescenta! Si eu ma uit la fiica mea adolescenta si-mi amintesc cu nostalgie de anii in care derulam caseta cu creionul (http://tinyurl.com/caseta-si-creionul).
Isprava cu elasticul e mortala, m-a amuzat. :))
Felicitari si mult succes in competitie!
mulţumesc, frumoasă fotografia, la obiect :))