O cunosc de multă vreme şi e o tipă cu capul pe umeri şi isteaţă foc. Are 36 de ani, arată bine, câştigă bine. A reuşit să-şi achite singură o garsonieră într-un bloc de kkt (d-ăla plătit la preţ umflat cu dobândă dublă la credit), motiv pentru care a trebuit să renoveze complet garsoniera cu pereţi moi şi mucegăiţi.
În toţi anii ăştia în care a muncit ca un catâr, pe plan familial a reuşit doar să aibă câteva relaţii din care nu s-a concretizat nimic.
Acum o văd senină, e super-ok, se simte bine. E într-o altă relaţie, aduce cumva vorba de căsătorie şi presupun că…
– De data asta e groasă, te legi, nu mai scapi, că văd că parcă zbori…
Pe fruntea ei se pleoşteşte o şuviţă de îngrijorare. Mă irită.
– Deci?!?! Ce nu-mi spui?
– Nici nu ştiu cum să-ţi spun….Dar mai bine zic direct, nu ?! El are 21 de ani….
Mi-am muşcat fălcile să nu exteriorizez nimic.
Pentru ea pare o treabă delicată, el este totuşi cu 15 ani mai mic… Chiar dacă ea arată beton, chiar dacă ar putea să meargă treaba între ei, încep să-mi pun întrebările preluate pe cale genetică gen: „ Ce urmăreşte el?”
– Lucrează? întreb eu.
– Livrează pizza (iar mi-am muşcat fălcile!) ca să câştige şi el un ban să-şi plătească chiria… E orfan, şi ultimul asistent maternal la care a stat, a început să-i ceară bani de chirie când a văzut că nu mai câştigă de pe urma lui…
– Drace! Au crescut deja copiii daţi în grija maternalilor?!? (nu-mi venea să cred cât timp a trecut de la revoluţie !)
Se întristează şi îmi pare rău. Nu ştiu cum aş putea să dreg busuiocul fără să sufere mai târziu.
– Mă ,vă cunoaşteţi de puţin timp…. Poţi să faci treburi mai bune cu el decât să te căsătoreşti… 😉