Când te-am întâlnit prima oară, în privirea ta sălbatică citeam aceeași dorință pe care o mai văzusem în ochii celorlalți dinaintea ta. Știam ce vrei, știam că-ți iei și pleci. Nici nu mă așteptam la altceva ! … Cu toate astea îmi erai atât de drag încât am riscat să te primesc în viața mea, ca să te pot vedea în fiecare zi. M-am chinuit și mi-am blestemat soarta, dar așa ne e dat: ce-ar fi zilele noastre fără amarul unui dulce chin ?… Și dacă la început erai sălbatic, pus pe harță sau nemulțumit, vremea a trecut iar duhul blândeții își punea nețărmuita indulgență în privirile tale. Parcă nu mai eram omul pe care să simți nevoia să-l hărțuiești până la epuizare, acum îți era drag să mă vezi în casă și să stăm de taină unul lângă altul. Ai început să tânjești să mă vezi, să-mi duci grija, să fii gelos și să vrei să petrecem tot timpul împreună. Să îmbătrânim frumos. Numai că tu îmbătrâneai prea repede, dragul meu și se simțea . Nici nu știam cum să te protejez, cum să fac să nu te simți prost că ești atât de bătrân. Am lăcrimat pe ascuns, dar până la urmă am acceptat că în final erai doar un câine și oricât mi-ai fi fost de drag, venea și vremea să ne despărțim.
Oooof, oooof! Tare, tare-i greu. Cata neputiinta…
Codita al meu s-a dus si el … numai ca bietul de el nu era tocmai batranel. Era asa, cam ca un om pe la 55 ani dar viguros, tare vioi, destept si rabdator. Oricat de inecate ar fi fost corabiile tot reusea sa imi smulga un zambet. Si cum sa ii explici ca, desi nu avea dureri, cancerul ii macina maxilare, falcile si urma sa ii manince si oasele capului. A fost cumplit.
Dar a inceput la fel ca la tine: era un petic alb imaculat pe zapada proaspata si pufoasa. Nu statea locului o clipa iar blana ii era atat de groasa incat ziceai ca e un catel de plus. Au fost de acord ai mei sa il tina cateva zile in casa pana venea o cunostinta din provincie sa-l ia si sa-l duca la tara. Sa fie “liber” … in lanturi. Pana la urma cunostinta a facut un drum degeaba prin Bucuresti dar nu l-au mai dat. Si uite asa a ramas la noi in casa o mogaldeata care s-a facut un lungan si neintrecut la “de-a prinselea”. Si cand s-a nascut fi-miu, bietul de el, a luat multe peste bot fiindca nu putea nimeni sa ne admire odorul. Era atat de protector ca numai bunicii, eu si sotul aveam permisiunea sa ne apropiem de carucior. Si uite asa fi-miu stie ca, alaturi de ingeras-ul de la Doamne Doamne, mai are un ingeras caine care-l pazeste din ceruri.
Sper că ți-ai luat altul…
WOOW!!!Numai tu poti sa te gandesti “SI” la caine intr-o zi ca asta.M-ai pacalit la inceput.Cred ca si micii nostri prieteni ar trebui sa beneficieze de dragostea noastra.Bravo!
Păcălitul era ideea. Nu cred în Valentine’suri.
Abia spre sfarsit mi-am dat seama ca nu ii faci declaratii sotului tau… Stii, uneori cateii ne ofera, in acel scurt timp cat stau cu noi, ceea ce nu primim de la prieteni intr-o viata de om.
Corect ! Succes cu pisoiul ! 🙂
Merci. Astept de atunci un raspuns… si el nu mai vine… :((
tot dragoste e…nu te mai coti !!! :))))
daaaa 😡
Hmm…mi se pare ca se potriveste oricarei relatii, chiar daca El nu e caine. Chiar si intre oameni, unul dintre cei doi imbatraneste prea repede, iar faptul ca ne numaram ridurile si firele albe devine la un moment dat deprimant…asa ca ne luam parteneri si caini mai tineri :))
Suntem nemuritoare !! =))
Am putut să pun pariu de la primul rând că e vorba de un căţel, dar n-am avut cu cine … 🙂
Andreia, ai început să mă cunoști ! :”>
Orice vietuitoare poate sadi sadi dragoste in sufletele noastre
Hapi… în sufletul meu nu-și are locul chiar… orice… viețuitoare. Îmi mai e și… frică… :-S
Frumos, mi-aduc aminte de postările anterioare despre personajul important şi iubitor din viaţa ta. Un sentiment deosebit să ai pe cineva să te iubească necondiţionat şi fără reproşuri. Este un fel de dragoste pe care n-ai cum s-o uiţi.
Nu, nu uiți.
Pingback: contra-oda mușcăturii de câine | mixy.ro