De dragul copiilor şi după multă muncă de lămurire şi rugăminţi fierbinţi, părinţii se păcălesc uneori să ia un animal de casă.
Nu vorbim aici despre cei care şi-o fac cu mâna lor (pentru că ştim cu toţii cum se cheamă asta) şi adoptă animale din cauza singurătăţii, pentru că preferă să interacţioneze mai repede cu un animal decât cu cei cu care se află pe aceeaşi treaptă a regnului animal. N-o să-i înţeleg niciodată pe cei care stau în extaz în faţa unei tarantule şi sunt în stare să crape faţa unui om când se uită încruntat la el. Nu vorbim nici despre cei care disperaţi să intre în voia altora, adoptă animale pe care pe urmă nu mai ştiu pe unde să le mărite.
Nu. Vorbesc de cei duşi de nas, părinţii.
Şi-atunci pui în balanţă ce animal ai putea să iei. Cea mai întâlnită alegere este a câinelui, pentru că mai degrabă preferăm să vedem o coadă-ntre vine şi urechi lăsate pe spate, decât coada trufaşă a pisicii plus o stucheală bonus.
Mai sunt apoi de luat în calcul păsările – în speţă papagalii – dar astea au proasta calitate să moară repede sau să cânte cu graţie de cioară înfuriată ca răsplată pentru mizeria pe care o fac în jurul coliviei pe-o rază de un metru cel puţin.
De mare efect sunt şi peştii în cazul fericit în care te pricepi să-i pui la coabitat în acvariu ca să n-ai surpriza că se hăpăie unii pe alţii şi-ai rămas doar cu Robinson Crusoe şi pietrele de ornament.
Broasca ţestoasă ….mmmm…astea n-au aşa mare succes când ştii că e posibil să-ţi îngroape 3 generaţii ale familiei, sau să scape prin casă şi să intre sub cel mai întunecat şi ascuns loc al mobilei din casă şi-atuncea cugeţi: „Demontez mobila acum, sau aştept să putrezească acolo şi să demontez mobila pe urmă?”
Alte familii de animale ba rod, ba zgârie, ba te culci pe preşul de la uşă că a scăpat veninosul şi e în recunoaştere prin casă.
Cum spuneam, opţiunea no.1 rămâne câinele. Trist e că în acest caz euforia statutului de „stăpân” vine cu un set de griji mai ceva ca la alte pet-uri. Adică nu numai că nu vrea nu ştiu ce mâncare, are probleme de sănătate, n-ai cu cine/la cine să-l laşi în vacanţă, dar pe câine trebuie să-l şi plimbi!
Sunt diferenţe clare între stăpâni de câini care trăiesc la curte şi cei care trăiesc la bloc. În primul rând, că cei de la curte îşi iau câini serioşi, puşi pe treabă, harnici, de-ăia numai muşchi şi colţi, pe când cei de la bloc preferă lighioane pufoase de talie mică şi care să ocupe cât mai puţin spaţiu, mai mult pe post de sonerie. Sau prostie, că ăştia latră mult a prostie, ies pe scara blocului lătrând la persoane imaginare, latră să-şi acopere sechelele lăsate de talia lor mică.
Părinţii de curte nu prea-şi mănâncă potăile(am evitat cacofonia, de-aia n-am zis câini) pe când pe cei de bloc îi auzi des: „Braaaavo, mânca-l-ar mama / tata” (n-am fost pe fază să văd zona de unde începe procedura).
Există un proces de transformare în părinţii stăpânilor de câini de bloc. Pe lângă faptul că-i vezi mereu zbârliţi dimineaţa cu ceva tras în fugă peste pijama şi ochii-mpăienjeniţi de somn să scoată câinele înnebunit de nerăbdare (că le e milă să scoale copilul, chiar dacă aşa ar merita, că s-a dat cu fundul de pământ că are grijă de câine!) mai poartă şi discuţii de neoameni cu alţi părinţi de câini. Tot sper că-i din cauza faptului că n-au timp să-şi bea cafeaua, altfel n-au cum să vorbească despre sclifoselile culinare ale cîinilor şi cât de moale şi de câte ori şi-au făcut nevoia ieri, la nişte ore ale dimineţii la care eu, de exemplu, funcţionez exclusiv pe bază de reflexe.
Va să zică e lucru mare să ai un pet în casă. E frumos. E haios. E non-stop job. Căscaţi însă bine ochii înainte, că nici nu ştiţi când începeţi să faceţi lucruri pe care n-aţi fi visat să le faceţi, după care deveniţi inevitabil pet-aholici.