bunicul (II)

A doua parte din “Bunicul” , guest post scris de Michelle:

Și a venit și mutarea decisivă a popii din sat tot din cauza bunicului. După colectivizare nu prea mai erau oameni care să aibă școală și singurul care mai ținea evidența orelor lucrate la colectiv era popa. Popa nu era corect cu oamenii și dacă avea pică pe careva îi mai tăia din orele lucrate și omul era plătit mai puțin. Cum avea el pică pe bunicul (de la faza cu bunica) i-a tăiat câteva zile dintr-o lună, iar pentru că bunicul avea cât de cât câteva clase acolo și-și ținea socoteala, i s-au aprins lămpile când s-a dus să-și ia banii și a văzut că-s mai puțini decât avea el pe caietul lui. A mai luat pe câțiva din sat cărora le facuse același lucru și s-au dus la Colectiva (asa îi zicea el). Popa era la o masă și împărțea niște foi unor oameni.

Și-a început bunicul: „Popă, am venit aici pentru că mi-ai luat zilele…trebuie să mi le dai înapoi….uite acileșa pe caietul meu e mai multe.” Toți au pufnit în râs la faza cu „mi-ai luat zilele”, dar bunicul de abia începea să se dezlănțuie și era foarte serios. Câți dumnezei, paști și cristoși și-a luat ăla, neam de neamul lui nu a văzut, blesteme de la fașă la barbă albă ce i-au auzit urechile. L-a întors pe popa cu tot cu masă peste cap. De acolo de sub fustele anteriului popa zicea că el are trecut pe ceaslovul lui aceleași zile, dar că e de vină contabilul. A durat două zile până să se întâlnească bunicul &gașca cu contabilul, timp în care popa s-a „îmbolnăvit” și a plecat de tot din sat. A înțeles că popa îi dădea alte hârtii față de ce era în ceaslov și contabilul de bună credință făcea foile de plată conform hârtiilor primite.

Ei, și asta a fost una din „revoluțiile” lui. Era mândru când venea Gh.Gheorgiu Dej la vânătoare în împrejurimi. El era vânător și unul din singurii din sat care mai avea voie să dețină pușcă. Mergeau mai mulți la vânătoare la cererea lui Dej când trecea pe acolo.  I-au luat și pușca  la un moment dat, că s-a certat cu șeful de post după ce a murit Dej. Era împotriva comuniștilor, dar de Dej i-a plăcut într-un fel. Era supărat că nu se mai cânta „Trăiască regele”, după aia le interzicea fetelor lui să mai cante cântecul ăsta când veniseră comuniștii la putere. „Tată, știu că nu știți de ce să nu mai cântați, da’ s-a schimbat cocoșu ‘și acu’ se cântă altu’felu’. Drac’ să-i ia că n-am avut nimic toată viața și nici acu’ n-am, da’ de cântat trebuie să cânt!” sau „Taică, au venit rușii ca lăcustele. Am luptat acolo pe pământul lor și acu’ trebuie să le plătim daune de razboi. Știi cum pleacă trenurile în Rusia? Când merg sunt încărcate de marfă și cântă greu: URSS, URSS, URSS…. Când vin goale înapoi, cântă subțire: Cota, Cota, Cota…”

Bunicul era gurmand, dar nu l-am văzut niciodată gras. De la masă nu-l ridicai nici dacă picau pereții casei. Poate doar dacă începea farfuria să se plimbe singură. Felul unu’, doi și vinișorul. Dacă se lua masa la câmp la fel. Supa cu galuște mergea cu piper. Piper mult ca să omoare dăunatoarele interne cică. Numai când vedeam supa cu atât piper, cred că murea orice urmă de virus din mine. Era maro la suprafață. Avea niște sosuri picante care cred că dacă ar fi picat pe covor, l-ar fi topit. Și le punea el. De regulă se făcea mâncare normală, dar fiecare își punea ce dorea ulterior. Nu făcea el mâncarea, dar și le asezona de mureai.

A avut două soții. Pe bunica și pe Coana Mare. Bunica a murit de cancer la stomac prin 1959 și după câțiva ani dacă tot se dusese fiecare fată la casa ei și rămăsese cuc, s-a căsătorit cu Coana Mare. Coana Mare nu fusese căsătorită niciodată și era fată mare când s-a casătorit cu bunicul (a ținut să știe tot satul) la 60 de ani. Bunicul a zis pentru prima dată în viaţă că se duce să se spovedească pentru că l-a făcut baba de ruşine şi el simte că a făcut un păcat. Ce neam de văzuse bunicul la ea nu ştiu, pentru că era şi urâtă şi rea. Doar bunicul ce o mai calma. Ne duceam şi noi sâmbăta la ţară cu maşina, cu mâncare după noi, cu alea , alea ca tot omul…nu cu mâna în fund. Bunicul era la câmp. Ne primea Coana Mare: “Iar aţi venit? Tac-to nu-i acasă!” Şi pleca în casă şi închidea uşa în urma ei. Mamei îi venea să-i crape capul că ea se ducea în curtea în care doar s-a nascut, a copilărit, a ajutat la ridicarea ei în timp de război, a trăit şi venise şi elementul ăsta de 1.50m care dădea ordine când şi cum să venim. Plecam la finii mamei şi venea bunicul de la câmp: “Ce faceţi tăicuţă pe aici?…De ce nu mergeţi acasă? Mă faceţi de râs să mergeţi la rude înaintea casei?” Şi mama îi povestea. Bunicul: “Bine, tată, vino peste 10 minute că o trimit eu la băi!” Ne duceam după juma de oră şi Coana Mare nu mai era. „Unde-i bre, Coana Mare?” întreba mama. „La băi!” răspundea bunicul. „ Unde bre, la băi, că nu e cursă până la Amara” spunea mama. Bunicul: „N-o să vadă ea Amara – am certat-o şi a plecat la soră-sa”. Asta era la vreo doi kilometri de satul nostru. Aşa făcea – când se certau, bunicul o trimetea la „băi”. Îi trântea o cameşă într-o pungă de 1 leu, i-o punea în mână şi  o trimetea să se „scalde”. Venea Coana Mare a doua zi toată îmbufnată că o certase şi soră-sa  de ce făcuse şi era mai bună. Începea să ne găteasca de ziceai că nu se întâmplase nimic. Bre, gătea bine nu pot sa spun nu: făcea nişte supe şi nişte tocăniţe şi nişte cozonaci de mureai…..da’ avea o gură Fereasca Sfântul!

Şi bunicul o gratula pe Coana Mare: “Bre, făcu nevastă-mea o ciorbă bunăăăă….o pus tăti căcaturile din grădină-ntrânsa!” Şi apoi cu adânci remuşcări: “Bre, stai toată viaţa şi munceşti şi răsădeşti ca nebunul, după aia aduni toate cele, faci mâncare şi fundul ăsta risipeşte tot.” Moromete era mic copil pe langa teoriile bunicului.

La un moment dat au început să-i cadă dinţii de la paradontoza. L-a dus tatăl meu să-i pună dinţi de fier, zicea bunicul. Când l-am vazut după vreo lună, mi-a arătat partea dreapta a gurii: “Ie-te, tătăicule, ce aripă de avion mi-am tras în gură…îţi place? Muşc tot acu’…dacă-l prind pe popa îl muşc şi de cerul gurii!”

Coana Mare nu-i suporta bunicului fetele, dar nici nepoţii nu-i suporta, iar noi ne conformam şi-i arătam cât o iubim. Aduceam pisica în casă şi aia îşi năştea puii printre pernele ei…..moamă ce scandal a fost, ziceai că am adus cel puţin vaca din grajd să nască. După aia a sărat „din greşală” mămăliga(frate-miu a mai pus o lingură de sare când nu era ea atentă). A făcut-o Coana Mare încă o dată pentru că i-a spus bunicul că dacă nu o face ca lumea, iar o să plece la „Băi” . Vărul meu avea grijă de trandafirii ei şi trăgea cu invizoace (pentru necunoscători erau nişte ace îndoite sub forma de U şi trase cu praştii) în toţi bobocii care dispareau şi se întreba Coana Mare ce neam de pasăre vine să-i omoare trandafirii, că pe jos nu-i urmă de pas de om, dar îi dispar trandafirii. Ei, şi multe……nu pot să mi le aduc aminte pe toate! Ea încerca să ne certe, dar ce, o lăsa bunicul? Bunicul ţinea la noi ca la ochii din cap şi mai ales la băieţi. El dacă nu a avut decât fete, ţinea la gineri şi la nepoţi ca la soare. Când a dispărut tatăl meu, a fost bunicul bolnav. Nici la moartea bunicii parcă nu a suferit atât, îmi spunea mama. S-a uscat pe picioare şi spunea că a murit o parte din sufletul lui o dată cu tatăl meu. Că Dumnezeu nu ştie ce face când mor copiii înaintea părinţilor. Şi tata a tinut mult la bunicul, pentru că lui îi murise tatăl pe front şi din cauza faptului că au fost mulţi fraţi, crescuse la orfelinat. Bunicul a fost pentru tata un al doilea tată şi s-au respectat foarte mult.