clipa împăcării

Ajung acasă și trântesc geanta cum trântea zmeul buzduganul să știe amanta Cosânzeana că am sosit. Nu reușesc să impresionez pe nimeni, familia prezentă în habitaclu își vede liniștită de treburile zilnice. Apare totuși junioarea, ceea ce îmi dă speranțe că măcar în viața ei persoana mea mai pâlpâie deocamdată, dar îmi alungă iute senzaţia de veselie, pentru  că de fapt ea are o veste foarte nouă să-mi împărtășească:

– Mâine vine Nicu din Spania.

Cât pe ce să mă minunez că vine așa repede, dar îmi aduc aminte că e mai bine de o lună de când a murit. O caut din ochi pe mama, care pare destul de … aeriană. Mama începe să vorbească așa… de departe, de parcă ar vrea să mă culce:

– Înseamnă că mâine seară îl ținem în biserică și poimâine îl îngropăm. Mai trebuie să iau coroană?

– Nu, răspund eu.

– Cum, nu? E scumpă, dar cred că ar trebui.

– Atunci de ce mă întrebi?

Se ridică, se uită lung în șifonierul ei și mustăcind nelămurită, se ofileşte:

– Nici nu am cu ce să mă îmbrac….Am urât mereu hainele negre și uite că am început să am nevoie din ce în ce mai des de ele…

Zâmbesc larg:

– Eu și nepoată-ta avem la țoale negre… zici că suntem emo !

Iese din starea de transă şi redevine mama:

– Cu însemnele și desenele alea pe ele ?!? Alea-s haine?

-Ho, dragă, că nu ne îmbrăcăm în alea pe care scrie I’m too sexy sau mesaje de gen. Alegem și noi ceva mai sobru, un mesaj politic de exemplu.

 

Mama ia telefonul și o sună pe mamaie. Din una în alta îi spune că mâine seară n-o să putem sta în biserică, nu stă nimeni să păzească bunurile bisericii, așa că Nicu o să stea singur acolo, încuiat, în coșciugul lui.

(Mamaie ţipă oripilată: ) Din casa Domnului nu fură nimeni !

(Eu, mama și junioarea hăhăind  la unison: ) Pe-asta s-o crezi matale !!

(Mamaie urlă cât o țin plămânii):  Și cum să stea băiatu’ singur peste noapte?!

(Mă pornesc să-i răspund, cu lehamite)  Te pomeneşti că i-o fi urât ! Rahat! A stat o lună singur la congelator și nu i-a mai fost urât, abia acum s-a găsit să-i fie?!

(Mamaie are însă treabă cu tradiţia: ) Da, dar acum e altă treabă, e de privegheat…

(Mama) Hai, bre, mamă, că și-așa e ca naiba, nici nu poți să umbli la el că e în coșciuge sigilate, hainele le-au pus pe lângă el, ce i-o mai trebui o să îngropăm lângă el…

(Mamaie întreabă nedumerită: ) Păi ce, e dezbrăcat?

(Mama), Da, e-n curu’ gol, n-auzi că a fost așa de fărâmat în accidentul ăla că l-au pus pe bucăți la loc, plus că s-a umflat! Îți dai seama că n-au stat ăia să-l aranjeze, l-au sigilat și l-au trimis acasă!

(Fi-mea, șoptind: ) Şi unde îl îngropăm?

(Mama, tot în șoaptă: ) Pe coridorul ăla de lângă tactu-mare. E un spațiu acolo…

(Fi-mea, uitând de şoaptă: ) Adică așa… ca pe hol? Şi cum naiba o să încapă pe un hol?

(Eu, cu înţelepciune: )  Păi dacă tot e pe bucăți, poate l-au băgat în coșciuge mai mici, l-au făcut mai… pachețel, aşa…

(Oroare pe chipurile și-n glasurile mamei și fie-mii ) Aoleeeeo ! Ce scârbos ! În ce hal poți să te gândești!

(Mamaie, de la celălalt capăt:  ) A zis el că a umblat cu peste o sută dă femei, să vezi ce-are să umble pe lumea ailaltă dacă stă numa-n curu’ gol!… Dar chiar nu putem să umblăm la el, să-l aranjăm nițel ?

(Mama) Bre, termină, umbli matale la el? Te pomenești că și pute, că de atâta timp…Şi nici nu avem voie, ne leagă ăştia…

(Orăcăim nițel și eu si fi-mea, mama se oprește din vorbă, că parcă-i vine și ei. Apoi își aduce aminte de altele şi se grăbeşte s-o pună în temă pe mamaie) Bre, să nu te pună păcatele să-ți chemi neamurile mâine seară!… Nu vine nimeni să le stea lor în picioare.

(Mamaie, supărată foc) Cum? Şi nu chem pe nimeni, nimeni ?

(Mama) Cu ce le stai în față? Ai bani? îți arde de spectacole?

Bine-bine, ne auzim mâine, într-un final închide telefonul cătrănită.

 

A doua zi ne lămurim că sicriul n-a plecat din Spania, deci mai durează o zi (în ceara mă-sii, că zici să nu zici urât!). Ocazie cu care popa din sat ia hotărârea că nu mai are cum să-l ţină peste noapte în biserică, el are treburi în Postul Paştelui,  deci unchiu-meu va fi îngropat fix în ziua sosirii, la cimitirul de lângă biserică, lângă tataie.

A treia zi dimineaţă, ne trezim cu noaptea în cap şi plecăm spre mamaie. Telefoanele sună strident şi enervant de des, iar veştile cu ora aterizării sicriului circulă cu repeziciune între neamuri, prieteni, cunoştinţe. Ne facem calculul că la ora 11 ar trebui să ajungă sicriul la biserica din sat. Eu susţin clar că Nicu e la bagaje de mână, deci să se aibă răbdare. Ăştia ai mei mă beştelesc că  cică nu-i normal să vorbesc despre unchiul meu ca despre un bagaj, dar o fi normal să rânjească pe sub mustăţi când mă ascultă pe mine?!?

Pentru că nu există cursă directă din oraşul spaniol din care pleacă- până la Otopeni, sicriul face escală în Germania, timp în care telefoanele interconectează noile veşti “Se plimbă juma’ de Europă şi pe urmă ajunge-n sat, deci staţi fără grijă că de ajuns ajunge.”

 

Ne hotărâm să dăm o tură prin curte pe la mamaie până când ajunge mortul la biserică, ocazie cu care ne distrăm pentru că în mutătorul de pui de găină a apărut un pui de căţel, iar în bucătăria teoretic ” de vară” a lui mamaie, tronează o cloşcă gospodină, cu puii ei cu tot, aşezaţi într-o cutie taman lângă butoaiele de murături! Ă-hă! Să mai vii să faci treabă la mamaie, ea oricum modifică scopul şi durata oricărei construcţii!

 

Ajungem la biserică.

În curte, pe aleea bisericii, la un metru de poartă, stă unchiul meu împachetat în două sicrie, iar mamaie urlă la el în timp ce bate tare cu pumnii în coşciug: “Niculeee!… Scoal’ mămică de-acolo! Ce caută tinereţile tale închise, maică, acolo?!!?!”

Mi se umezesc ochii instantaneu şi-mi trântesc ochelarii de soare pe nas să nu vadă nimeni ce bocesc eu în spatele lor, numai că fata mea e mai mică şi-o umflă plânsul în toată regula: “Mami, dă-mi te rog ochelarii tăii, că mor când o văd pe mamaie aşa”…

Înghit lacrimile, mă conformez şi-i dau ochelarii mei de soare împreună cu îndemnul “n-o mai asculta şi tu pe-asta bătrână…”

“Păi n-auzi ce zice?”

“Fă abstracţie” – îi spun ca un om mare ce sunt şi îmi privesc apoi neamurile adunate împrejur, neamuri pe care nu le-am mai văzut de un car de ani, de care îmi era oarecum dor, dar pe care ar trebui să le salut cu un “Dumnezeu să-l ierte”, şi cum nu-mi convine să dau astfel bineţe, prefer să nu mai salut pe nimeni. Împart cu fi-mea ultimele 2 şerveţele din pachet, iar fi-mea izbucneşte nervoasă de atâta fatalitate: “Cum naiba am plecat la înmormântare doar cu două şerveţele după noi?!?”

 

Ăştialalţi 2 unchi sunt fierţi pentru că popa nu a ajuns – fiind reţinut pe la parastase cică, cu toate că ştia că noi ne adunăm azi aici – iar biserica e încuiată şi mortul stă bine-mersi în alee cu mamaie urlând grămadă pe sicriu. Unchii mei sunt oricum firi iuţi la mânie, dar acum, cu un frate mort, cu chinul aducerii în ţară şi toate pregătirile astea neomeneşti (de exemplu i-ar fi trebuit pomană de 6 săptămâni la momentul îngropării), cu sicriul în alee şi biserica încuiată sunt pur şi simplu… cum să spun? Unchii mei îşi rod la propriu maxilarele de nervi.

Mixu le dă dreptate şi sper din suflet să nu se alieze cu ei contra popii , altminteri preconizez că va rămâne satul fără glasul Domnului în următoarea perioadă, dar ca o mărturisire interioară, trebuie să recunosc că l-aş lua şi eu de gâlci pe popă cu dragă inimă.

Discutăm cauza morţii, accidentul stupid care nu pare să fie accident, un fel de “dacă m-am lovit la urechea stângă, de ce coşi doctore dreapta la locul ei?!” şi cum vom afla alte veşti în continuare.

Afară e cald, e frumos şi e o primăvară verde, crudă, care te îndeamnă la viaţă. E vreme de parcă ne-am fi adunat la un grătar.

Asistăm la o moarte atipică şi o înmormântare atipică, fără priveghiuri, rânduiala citirii stâlpilor, a căratului apei pentru mort 40 de zile şi altele de gen. Toate se condensează într-o singură zi sau urmează să se întâmple – din datini- în următoarea perioadă . Au trecut deja 36 de zile de când ştim că a murit şi ne-am obişnuit cu gândul, iar acum vedem un sicriu frumos cu numele lui înscris pe el, de parcă ar fi uşă de apartament.

 

Apare şi popa, iar unchii mei sar alto-voce pe el, popa se ţine tare, Mixu ţine partea uchilor, popa bate în retragere, o mătuşă îi roagă pe toţi să se potolească şi să termine înmormântarea frumos. Se potolesc greu, rânjind colţii, ca să fie clar că de fapt  familia are dreptate!

Când să ia groparii mortul şi să-l bage-n biserică, mai-mai să-l răstoarne în mijlocul aleii şi-atunci îi înjură Mixu regulamentar în faţa popii, apoi prinde cu nădejde  de patul de fier dinspre capul mortului şi îi dirijează pe-ăştia în biserică. Popa citeşte Stâlpii, apoi ne lasă în biserică urmând să se întoarcă spre asfinţit pentru înmormântare.

“Băiatu’ meeeeeeeeu!……..”

“Niculeeeeee!……”

Urlă mamaie şi nevasta unchiului meu, timp în care o soră de-a lui mamaie îl ia pe Mixu la trei păzeşte că de ce nu i-a scos şi ei poze de la ultima onomastică a lui mamaie? Ce? Numai ştirba aia de cumnata lor merita poze aşa frumoase?!?

Din vorbă-n vorbă ajunge să-i explice lui Mixu că înainte puricii aveau ce mânca, pentru că era lumea mai nespălată , dar acum puricii fac foamea.

Ca morală, promitem femeii să nu ne mai spălăm de dragul de a avea puricii haleală, iar femeia ne lasă în pace şi se dă mai încolo râzând.

 

Privesc în jurul meu şi, ca în orice neam, îi văd pe toţi vorbind şi ascultându-se în grupuri-grupuri. Ca în orice neam, unii n-au vorbit cu alţii ani de zile, dar acum vorbesc de parcă ar fi normal să îşi vorbească, de parcă toate duşmăniile s-au topit în preajma mortului, juri că-i ziua împăcărilor şi mai multe nu! Unii nu s-au văzut de ani de zile, trebuia să se întâmple pocinoaga asta ca să se mai vadă şi ei. Alţii sunt pur şi simplu stresaţi în urma propriilor lor gânduri sau naiba ştie de ce şi când caut şi eu înfrigurată un loc de veci în preajma căruia să mă uşurez, sunt acostată cu:

– Să ştii că soţul meu nu e băiat rău…

Îngaim înţelegătoare bâţâind nerăbdător de pe un picior pe altul:

– Fireşte, nici nu mă aşteptam să fie băiat rău.

– Nu, doar că voiam să ştii şi tu….

– Îmi pare bine că mi-ai spus, îi spun şi ţâşnesc rapid printre morminte, pentru că risc s-o dau în dans şi la morţi nu se dansează, dacă mă văd mătuşile alea bătrâne nu mă spală toate râurile de gura lor!

Găsesc un loc aproximativ verde între atâtea betoane de cavouri moderne şi emancipate, îmi cer scuze drepţilor din stânga şi din dreapta mea că mă dedau la o treabă atât de omenească, apoi mă pun pe vine fără să aştept încuviinţarea lor.

La întoarcere, mă ia fata mea la întrebări:

– Mami, cine-i fata asta?

– Verişoară-mea, fata lui…

– Serioooos? Şi nu vorbiţi?

– Ba da, vorbim, dar acum are treabă, nu vezi?!

Niculeeeee!…..

 

O altă soră de-a lui mamaie se apropie şi mă întreabă dacă fi-mea e sora mea. Ne distrăm amândouă copios pe treaba asta, poate un pic cam zgomotos, pentru că reuşim să atragem priviri amuzate sau dojenitoare în timp ce ne hlizim “şi ce mai zici sor-meo?!”.

Scoal’ băiatu’ mamii!… ţâşneşte din biserică urletul lui mamaie şi ne mai aliniază un pic coloana vertebrală.

În jur se mai aud persoane vârstnice, în special babe, întrebând:

– Al cui eşti, maică?…Aaaaa… tu ţii pă a lu’ cutărica? Mă miram io de ce nu te ştiu…

 

Iese şi mamaie la un moment dat şi mă întreabă obosită:

– Aţi fost acasă?

– Da. Bine, bre, ai pus căţelu’ ăla în mutătoru’ de pui…

– Şşşş, las’ că ştiu io ce fac! V-aţi uitat la găinile alea, are apă, are ce le trebuie?

– Are, dă-le dracu!…

Mamaie se întoarce-n loc să intre iar în biserică şi îmi aruncă peste umăr, ca o aducere aminte:

– Să-i spui mă-tii să vină poimâine, să legăm via…. Auzi ?

– Aud, mamaie…

 

E prima slujbă de înmormântare la care particip şi mi se pare că ţine exagerat de mult. Mixu îmi explică: “s-a simţit popa încolţit şi o face ca la carte, altfel era vai şi-amar de curu’ lui”…

De deasupra sicriului o poză-tablou a unchiului tânăr ne priveşte cu toată înţelepciunea unui obiect ce e, ca pe nişte fraieri în viaţă ce suntem.

În timpul slujbei fata mea îmi dă ghionturi să fac cruci o dată cu restul participanţilor la procesiune, dar sunt luată iar de val, ascult cuvintele cu atâta atenţie încât uit de rotocoalele de cruci şi altele aşişderea, ascult cântul religios “ unde nu este durere, nici închinare, nici suspin…”

 

Ghionturile fetei mele îmi atrag atenţia că mama mea nu-i bine (fata mea ştie, avea 5 ani când a făcut faţă primei crize de-a mamei). O analizez pe mama de la distanţă şi-i răspund fetei:

– Deocamdată e OK.

După alte câteva minute o văd pe mama bâţâind pe picioare, uit că sunt în biserică, la slujbă şi scot un băga-mi-aş cât toate zilele şi turla bisericii de mare  în timp ce mă îndrept spre mama. Abia când o iau de braţ îmi dau seama că bâţâie în toată regula, o scot afară, în curte, sare o mătuşă cu apă pe ea, eu bălbâi geanta mamei după un medicament minune, iar fata mea plânge în spatele nostru speriată.

Mama bălmăjeşte sfâşiat “Cum să moară frăţiorul meu aşa tânăr?!?”

Ditamai omul de… unul din unchii mei se pune pe plâns ca un copil când o vede pe soră-sa tremurând fără aer şi îmi spune că el nu mai are bani să-şi mai îngroape un frate, să-i fac ceva soră-sii. Mi-e milă de toţi, de gândurile tuturor şi de fata mea care parcă e prea mică să asiste la toate astea, nu ştiu de ce a vrut să vină….

 

Îl ducem în cimitir în timp ce nevastă-sa plânge şi ţipă de ţi se rupe sufletul:

Puiule, cum mă laşi puiule singurică?! M-ai dus în Spania, puiule, ai spus că facem bani şi-acum mă laşi singură?? Niculeeee!…

Popa aruncă ţărână.

Lumea aruncă bani în cavou şi plânge, caută ţărână de pe mormintele din jur să arunce pe el. Mamaie strigă acum la tataie:

Bărbateeeee!…. scoal’ bărbate din groapă şi ieşi înaintea băiatului şi primeşte-l bine!… Scoal’ , mă,  că ţi-a venit băiatu’!…

Mă uit printre lacrimi la mamaie şi realizez că o dată cu ea, vom îngropa cultul bocitoarelor …. Fata mea mă întreabă printre suspine:

– Mami, nu ţi se pare că mamaie cântă când boceşte?…

În timp ce supărarea cântată a bătrânei se tânguie sfârşită în aer,  o placă de beton creşte deasupra unchiului meu, vântul o ia razna nervos, norii înnegresc cerul , iar o mătuşă bătrână îşi clatină capul a pagubă şuierând pe lângă dintele-i stingher din gură:
– Vine furtuna…I-a părut rău, maică… era tânăr.