Înainte să batem covoarele afară, aveam o mare problemă la urcarea lor pe bara de lângă bloc. Înainte să aruncăm sus pe bară covoarele grele, spunea tata:
– La trei aruncăm, da? Hai! Unu, doi, trei, şi!
La „şi” leşinam de râs, de parcă semnalul era pentru râs, nu pentru aruncare. De câteva ori am scăpat la propriu covoarele în ţărână, astfel că mai mult le prăfuiam decât să le bat, dar nu mă puteam abţine, iar el bombănea semi-supărat: „vai, ce distracţie pe curul tău, ce să zic, am venit să tăvălim covoare în nisipul de lângă bloc! Baremi nu spuneai, am mai luat ca fraierul şi bătătorul de covoare, ne descurcam în papuci, să ştii!…”
…
Mă cheamă tata să-l ajut să pună o draperie, că n-are mâini de caracatiţă să se împrăştie pe la toate capetele. Fireşte că vin într-un suflet ca un copil harnic şi ascultător ce încă sunt!
Pun mâna cu nădejde pe draperie, mă ridic pe un scaun să ajung la înălţimea la care stătea tata în celălalt capăt, simt deja că-mi amorţesc mâinile şi numai ce-l aud pe tata:
– Staaaaai, aşa!
– Ce e?
Mă scanează până în străfundul nervului optic, acolo unde stă imaginea-n creier cu fundu-n sus. Apoi tună:
– Să nu te prind că râzi!
Mijesc deja mustăţile. El îmi spune cu blândeţe, ca ăluia de pe marginea prăpastiei:
– Lasă draperia uşor joooos. Aşaaaa…. Ei bine, hai, râzi. O aşezăm când te potoleşti.
Execut povaţa şi râd cu simţ de răspundere.
Deci de-aia nu-mi pun niciodată bigudiuri: îmi amorţesc mâinile şi râd.
Păi pe tine la comanda ” Mâinile sus “, te umflă râsul .
😀
Păi cam aşa. Şi cât de gândeşti că sunt fata lui 007…
:)) Mi-ai amintit de mine si de sora mea, cand eram mici. Pateam acelasi lucru cand ne punea mama sa scoatem covoarele pe bara din fata blocului. Radeam ca proastele, nici noi nu stiam de ce, in timp ce covorul zacea in praful de la picioarele noastre. :))
De multe ori renunţam şi aspiram covorul în casă. N-avea sens să-l murdărim mai rău…
La un eventual hold up, când te-ar soma bandiţii să ridici mâinile, rişti să iei un glonţ între ochi dacă o să reacţionezi aşa, deci apucă-te şi fă exerciţii dacă vrei să scapi cu viaţă. 😀
A mai făcut soră-mea cu mine exerciţii de prins cheile – ea le aruca, eu trebuia să le prind. Până când aproape că mi-a spart arcada şi a ajuns la concluzia că pot să trăiesc şi fără să prind chei 😀
Si daca te dai cu rimel? Te faci zebra pe toata mufa? :))))
Mă rimelez pe verticală, aşa că mai bine nu 😀
Credeam ca numai eu sunt defecta. Tu razi daca ridici mainile, eu daca lesin si cad.Ma trezesc pe jos si nu ma pot ridica de ras, cred ca ma gadila atractia gravitationala nu stiu ce naiba am.M-a trezit mama intr-o dimineata, cam brusc, sa probez ceva ce-mi tricotase.Si cand m-am ridica, tot brusc, am lesinat de hipotensiune ortostatica.Mama tipa “a cazut Adi!”(adica eu) si tata fuge pe balcon disperat crezand ca am cazut de la etaj si eu ma trezesc pe covor in niste hohote de ras de nu ma mai puteram opri. Saracii oameni cum se uitau la mine…:)
Si nici eu nu-mi pun bigudiuri, ca intotdeauna dau jos cu unul-doua mai putin.;)
Cu restul de plimbi pe faleză o zi întreagă, nu ? :))
Cand eram mica (cca 10 ani) si ma duceam in vizita la sora mamei, il intalneam pe verisorul meu. Mai, nu stiu ce naiba aveam amandoi dar, cand sa ne aseze matusi-mea la masa, ne apuca pe amandoi un ras isteric si mancam asa, printre sughituri de ras. Ideea e ca matusi-mea are un fix cu masa: sa mancam corect, sa nu inghitim aer, sa bem numai dupa ce am terminat de mancat. Ne ruga biata noastra mamaie sa nu o mai chinuim si sa mancam normal. Si ii promiteam cu juraminte, vorbeam unul cu altul la telefon si ne faceam strategii ce sa facem, la ce sa ne gandim, cum sa ne asezam la masa ca sa nu fim unul in raza vizuala a celuilalt, cum sa ne abtinem cat de cat. Jur ca incercam din rasputeri…. dar degeaba…Si acum mustacesc cand ma gandesc. Dar cand venea var-miu la mine acasa, nu aveam nicio problema sa mancam civilizat. Nimeni nu ne credea ca nu o facem intentionat. Daca cineva (cel putin) ma crede, poate sa imi gaseasca vreo explicatie, alta decat nebunie temporara? Sau care era naiba factorul declansator?
Am un var la Moreni cu care patesc asta chiar si acum, de cate ori ne intalnim. Ne apuca rasul din senin, doar daca ne uitam unul la celalalt. Am fost in stare sa radem pana si la inmormantarea bunicului sau. :))
Mie mi se întâmpla cu soră-mea. Acum mi se mai întâmplă cu fi-mea.
V-aţi adunat numai unul şi unul pe-aici ! :))
ce imi place de voi cand povestiti amintiri din copilarie. 🙂
şi mie ! 😡
:)) Tu în filmele cu gansteri ai fi fost pierdută 🙂 Eu nu mai beau cacao cu lapte când sunt acasă la tata sau la fratele meu, pentru că de câte ori o făceam în copilărie, ei aşteptau momentul să spună ceva să mă facă râd. De fiecare dată făceam spălături cu cacao pe nas. La bătut de covoare, nu zic, mă apucă râsul din cauză că mă văd din afară, o biată domestică fără putere ce îşi pune de cele mai multe ori covorul în cap. Dar am găsit şi aici rezolvarea – nu mai batem covoarele, le trimitem la spălat de două ori pe an.E confortabil – vin cei de la firmă şi iau covoarele şi când sunt curate le aduc, tot ei, înapoi.
Ah, ce-aş mai râde când i-aş vedea la uşă! :))))
Cred că râsul ăsta e o strategie să scapi de unele treburi prin casă. Poate ar trebui să fac şi eu asta 😀
Ba dimpotrivă, scapi mai repede de ele 😉
Mi-ai amintit cum radeam eu cu frate-.miu de expresia ” a se da de-a dura”.Cuvantul “dura” ni se parea extrem de amuzant,si radeam pana pocneam 😀
Pingback: fasungul din veioză | mixy.ro