Am crescut, sunt mare, sunt adult. Îmi aduc aminte din ce în ce mai rar să fiu copil, să citesc o poveste, să sar coarda de dragul competiţiei, nu al kilogramelor, să râd prosteşte… Vai, ce mi-e dor să râd prosteşte! Adică nu cum râd prosteşte acum, ca adult, când mi se întâmplă să râd de nervi, un soi de descărcare ca de tunet, nu. Mi-e dor de râsul ăla degeaba, când mă aşezam cu soră-mea la masă şi una din noi chiţăia a râs. Şi hahaha şi cealaltă şi din hahaha în hahaha nu mai eram în stare să ducem lingura la gură, pentru că ne dureau fălcile de atâta râs. Reuşeam uneori să cădem la propriu de pe scaun, pentru că într-o comă hazlie efectele sunt devastatoare ;i nici măcar nu ştiam de ce râdem.
Ce vremuri!…
M-am însingurat – ca adult adică. Drumurile noastre toate duc către singurătate. Cel puţin al meu aşa a dus, că n-am avut un primar deştept să-mi asfalteze nişte drumuri la timp şi am luat-o pe cărarea vieţii către nicăieri.
Sunt oameni în agenda mea telefonică pe care mi-e ruşine să-i mai sun, sunt atâţia ani lumină care ne despart…. Chiar mă bate gândul să-i şterg de tot din telefon, nu cred că mi-ar simţi lipsa, poate ei m-au şters de mult…
De dragul vremurilor care au trecut făceam un karaoke în cameră aseară. Am lăsat muzica în surdină şi am început să cânt. Cu fiecare minut cântat descopeream bucuria simplă a vieţii, vocea îmi binecuvânta sufletul!
Oare de ce am uitat să mai cânt atâta timp?
Starea de bine se accentua spre euforie, iar eu cântam şi cântam şi dansam…
Şi muzica din decor s-a oprit.
Am închis gura, am deschis ochii şi l-am văzut pe tata cu firele boxelor în mână:
– De când dracu’ n-ai mai cântat?? Vrei să mor de inimă? Exersează şi tu o vreme cântând în şoaptă… Nu te supăra pe mine, dar ai o voce de lup părăsit de haită şi hăituit de o turmă de vânători!!!
:)))))))) Cum sa nu te insingurezi cand traiesti intr-o tara in care esti nevoit sa numeri fiecare leu si fiecare sul de hartie igienica. Asta ne duce la toti dracii. M-a spart tac-tu! A stricat toata magia :)))))))
Da’ ce mi-a stricat-o mie! Eram pe val, auzi?
:)))
Dincolo de umorul situatiei, imi place mult ce ai scris.
😉 prietenii ştiu de ce
like
Da’ ce cantai?
ie-te:
http://www.youtube.com/watch?v=1nWNXO3CZkU
Nu cred ca se pricepe prea bine la cantonete “publicul” tau… mai mult ca sigur! Trebuia sa ignori disparitia fondului sonor, si sa-l iei de-o aripa si sa-l dansezi nitel.
Da’ de unde! Publicul meu e as la aşa ceva, mai ales dacă are gâtul suficient de uns, ca să presteze :))
Cât despre dansat, noooo, n-ai s-o vezi! Cântă cât îl ţin plămânii, dar nu dansează.
:))) de ce mi-ai stricat momentul??? eram deja in transa cand m-ai blocat cu finalul :)))
Aşa eram şi eu 🙂
Finalul face toţi banii. Trebuia să te aducă cineva cu picioarele pe pământ…
Păi da, normal, realiştii ăştia!…
tineai un spray in mana ca pe un microfon, da?! daca nu, sa nu uiti data viitoare. 😀
Am depăşit de mult vârsta sprayurilor şi a popicelor. Am microfon, microfon, de karaoke. De fapt are fi-mea, dar nu se pune, că m-am bucurat mai mult decât ea când l-a primit 😀
:)) Şi mie îmi place să cânt. În general prefer s-o fac când sunt singură acasă. Totuşi am cântat, pe vremuri într-un cor de cameră. Dacă m-ar auzi profesorul meu… s-ar lua cu mainile de cap. Dar să cânţi – te pricepi, nu te pricepi, este terapeutic (pentru tine, nu pentru urechile şi inima celorlalţi).
Clar, terapie!
http://www.youtube.com/watch?v=Kmv3WlKa6U8
:)) Excelent, mersi!
si eu cant la dus. imi place ce ai scris si ai perfecta dreptate