Până când n-a făcut fiică-mea trei ani, nu am dormit noaptea, m-am văitat deja de asta. Acum, nu mai contează cum, am rămas de gardă cu copiii soră-mii.
(Ba contează, că mi-ar plăcea şi mie să am nepoţii mari şi să mă plimb cu ei la shopping prin mall-uri cum se plimbă ea cu fi-mea! Se-aude surioară? Las’ că-ţi vine rândul!… )
Eh şi vine momentul să facem nani la prânz. Le spun, ei se bucură până la lacrimi adică un “Nu veeeeeaaaauu!!!”lacrimogen pe două voci. Le promit că după aia ne dăm cu fundul de pământ, ne jucăm, cumpărăm tâmpenii, îi conving şi nepotul (fiind mai mare) declară:
– Tebuie să ne citeşti o poveste ca să ne cucăm!
– Bine, hai, alegeţi de-aici şi hai la culcare.
Ce fac ei? Nepoata alege “Balada unui greier mic”, iar nepotul “Pinocchio”-norocul meu că e o variantă mai scurtă, adaptată, altfel făceam laringită. Ca să-i împac, zic:
– Bine, azi e ziua voastră norocoasă: le citim pe amândouă.
Şi iau “Pinocchio”. Ţipete, răcnete şi nepoată-mea îmi trânteşte cu furie în braţe “balada unui greier mic”, se lamentează şi-mi arată că nu, domne, ea pe ăsta îl vrea!!! Încep negocierea cu nepotul:
– Hai să citim întâi povestea ei, că e mai scurtă şi scăpăm repede.
– Nu veau!
– Păi uite ce plânge!
– ‘asă să pângă! Citim Pinocchio.
Nepoată-mea se dă jos din pat, se dă la propriu cu fundul de pământ şi rămâne acolo ostentativ, cu braţele încrucişate la piept. E clar, ea nu se mai culcă. Ăstalalt dacă vede, i se face milă:
– Biiiine, hai, citeşte postia aia, da’ pe u’mă citeşti mult Pinocchio, da?
– Bine.
Şi-ncep să citesc Balada cu voce subţire, plăpândă ca de greieraş, iar ei, cuceriţi, se urcă unul pe altul să vadă mai bine imaginile de pe lângă care citesc. Tot înghiontindu-se să vadă bine şi roşii-n fălci de la efort, unul din ei trage un pârţ. Mă uit acuzator la aia mică:
– Ce faci, fată? Nu te mai ţine? Scapi pârţuri?
Foindu-se în continuare şi ajunşi aproape în ceafa mea, în vâltoarea nervilor, a oboselii, a putorii emanate în eterul camerei (că zici că mănâncă numai cârpe ăştia mici, aşa rău pute!) şi a glasului meu de greier strangulat, nepotul îşi ia ruşinea asupra lui ţipând mândru:
– Ba nu a făcut so’mea pâţ, io am făcut!!
Nu prea ar trebui sa te mai citesc de altundeva decat de acasa… Nu-i a buna sa razi de nebuna intr-o incapere cu mutulici si acrituri.
Te-nţeleg perfect: eu nu mă citesc decât în mijloace de transport sau acasă… 😀
De cand cu partul de care era foarte mandru nepotelul, ma roade una bucata intrebare: oare daca produce unul afara, iarna, iese si abur?
Presupun că ar trebui să stea în fundul gol ca să ne lămurim. Vrei să ne lege protecţia copilului ?!?
Pârţul a fost un altfel de protest că a cedat la plânsele soră-sii! :))
:)) nu cred, dar făcea efort să o dea deoparte pe pitică.
Ăsta da, cavaler! Cum a spălat el rușinea surioarei… Îmi amintește de ai mei când erau mici.
Sunt delicioşi.
Dacă tot le citeşti nepoţilor, îţi recomand cartea mea : http://aurorageorgescu.ro/2013/10/08/3189/
şi ca să o prezint mai convingător, citeşte şi aici:
http://aurorageorgescu.ro/2013/11/26/primul-loc-in-topul-vanzarilor-de-carte-pentru-copii-la-gaudeamus/
Ştiu, deja sunt cu ochii pe carte 😉
Aşa, Aura, un pic de reclamă nu strică!
Fi-miu era mai “pudic”, iesea in hol si striga de acolo: am lansat un partz in cosmos, sa-mi spui cand ajunge la tine!
Lansările astea cu tam-tam e bine să fie făcute în public, pe la câte o petrecere, altminteri îşi pierd farmecul…
Uneori e bine sa ca copii iti fura din viata, decat sa te fure nebunia , mai bine sa te fure copii, spun asta pentru ca ma uit la unii, nu au copii, erau fericiti si parca de o data is asa tristi…
De nu ii recunosti, copii fac si rau si bine dar fara ei nu poti la un momendat.