vitejie bărbătească

Eram la policlinică cu fi-mea să facem analize şi stând la rând acolo, am început să-i povestesc cum o ţineam singură când era ea mică şi trebuia să facă vaccinuri, pentru că tati mă lăsa cu ea că el nu suportă domne să-şi ţină copilul înţepat în braţe în timp ce ea scoate urlete de-alea animalice.
Ar fi fost în stare să se opereze el pe viu, decât să-şi ţină copilul afectat în braţe.

Fata mea râdea cu poftă şi-mi ţinea isonul:
– Mami, da’ să-i vezi pe băieţii de la noi din clasă care de obicei, ţi-am zis, sunt destul de nesimţiţi… e, când vine vorba să facem vreun vaccin sau doar control, îi apucă şi pe ei cavaleria „Hai, poftiţi în faţă fetelor, dar vă rog!”

Ne umpleam şi noi timpul sporovăind.

În spatele nostru se îngroşau rândurile odată cu venirea noilor pacienţi.
După ceva timp apare în capul scărilor o tânără obosită, ţinându-şi de mână copilul de 3-4 ani . Se întoarce cu faţa spre scări:
– Hai mă, vii?… Păi hai odată!

N-apucă să facă doi paşi în faţă, băi şi se-aude o bubuitură pe scări urmată de gemete cumplite şi-apoi brusc… tăcere.
Sare lumea disperată pe scări:
– Băăăăi…. a căzut omul! O fi murit?

Tânăra despre care vorbeam dă din mână a lehamite:
– Nu e mort dă-l încolo, că m-am săturat de el! E bărbatul meu. Aşa leşină el când e vorba să facă analize.