– Da, mă, dar de ce scuip sânge? De ce nu-mi trece? mă întreabă pentru a nu ştiu câta oară.
De parcă aş fi înţeleptul satului. Pff. Respir greu. Din cauza empatiei cred că respir aşa. Nu ştiu unde am citit că nu apreciezi cu adevărat respiraţia până când nu ajungi să ai cu adevărat nevoie de ea. Acum aş da câte două respiraţii pentru una de-a lui. Şi nu e prima dată când aş da respiraţii pentru cineva drag…
Mă duc şi-mi desfac o bere pentru că am auzit că alcoolic e ăla care bea mai mult decât medicul lui, apoi îi desfac şi lui una, pentru că nu se poate deplasa şi apleca după bere. Printr-o lege cretină a firii, poate măcar (încă)să înghită berea asta. Ne bucurăm amândoi în timp ce întindem dozele unul spre altul stil „noroc!”
Mă aşez în balansoarul din camera lui, unde se plictiseşte teribil şi e plin de gânduri pentru că nu poate să muncească, pentru că din cauza lui s-a dus dracu fabrica la care muncea inclusiv muncitorii aferenţi, pentru că s-a dus dracu’ un venit de la noi din casă, pentru că a devenit o povară cu analizele şi medicamentele lui din pensia lui mică, pentru că a devenit o povară că nu-şi poate desface un dop de sticlă nici dacă se opinteşte cu tot suflul, pentru că nu mai poate ajuta pe nimeni, ci doar are nevoie de ajutorul lor.
Mă aşez şi respir greu, pentru că nici nu ştiu ce dracu să zic. Cu ce să încep? Cum să-l mai îmbărbătez? El ştie că sunt baza, că eu ştiu de toate, eu am trecut prin multe şi nu sunt doi la fel ca mine, eu am curaj, pe mine m-a futut viaţa şi pe faţă şi pe dos, mi-a tras-o cum a ştiut ea mai bine, ca atare sunt imună, nu simt nimic şi sunt călită, ştiu de toate, învăţ din mers, unde nu ştiu inventez, cad în picioare şi trag cu dinţii să fie bine. Care aveţi probleme sunaţi la 0721…
Glumeam. Voi aveţi blogul la dispoziţie să spuneţi ce vă doare.
Mă aşez şi respir greu. Mi-aş dori uneori să nasc spontan citate memorabile gen Ghandi, ca un înţelept al satului ce pare că sunt, dar nu mă trec astfel de naşteri, deci redevin nulitatea zilnică:
– Ce te miră, tată? Mulţi aşa află că au cancer la plămâni.
– Păi şi în cazul ăsta ce fac?
– Respiri, scuipi sânge, ne plimbăm puţin pe-afarăm că e vreme de plimbare…
O sun pe mamaie şi-i spun să-i mai dea de treabă mamei prin curtea ei. S-o epuizeze. Munca fizică e uneori balsam. Îmi promite că n-o iartă. Parcă abia aştepta să încalece o spinare cu acordul cuiva. Mă bucur că sunt de folos, chiar dacă mi-e milă de spinarea mamei. Măcar nervii o să-i fie relaxaţi când se va întoarce acasă.
Apoi o las pe fi-mea să fie îndrăgostită în general şi să cânte veselă melodii de grădiniţă şi să plece de acasă să-i facă părul unei prietene. Sper din suflet să-i ardă părul fetei ăleia , ca să nu mai plece altă dată aşa repede de acasă, pentru că nu am timp şi nervi şi viaţă să-mi urmăresc copilul pas cu pas într-o vreme ca asta în care o ia razna. Poate fetei mele îi prinde bine în momentul ăsta, dar sunt atâtea de luat în calcul, familia are viaţă grea, ea are un an greu, iar ea e mică şi trebuie ţinută mereu să danseze pe sârmă, să stea pe filament…
Şi Mixu doar mă-ntreabă ce mai face fata…
Mint că face „bine”, ca de obicei.
Îl scot afară pe tata şi îl văd cum tuşeşte, tuşeşte din rărunchi, tuşeşte disperat şi se ţine bine pe picioare ca nu care cumva să-i vin în ajutor şi scuipă enervat o flegmă pe asfalt.
Pe care o şterge în secunda 2 târşâind repede deasupra ei cu un picior, ca nu care cumva să văd cât sânge conţine flegma aia. E secretul lui. (îl urăsc când e aşa de secretos, pentru că ŞTIU că în locul lui aş face la fel)
Ajungem acasă greu, mai ales că n-avem lift şi cum ajungem sunt hotărâtă să-l las să-şi tragă sufletul şi să mă iau de el, ce dracu’ se fereşte de mine?! N-apuc, pentru că se bagă obosit la culcare. Ca să mă ignore, ştiu eu! Dar nu-l las aşa! Mie să-mi explice de ce se ascunde de mine dacă are atâta încredere în mine?!?
Printr-o ironie a sorţii o fanfară tocmai conduce un mort la groapă şi răzbate clar pe geamul bucătăriei o fanfară cântând „Drumurile noastre toate” al lui Dan Spătaru. Mă opresc, sigur a auzit şi tata din dormitor. Sigur i-au venit în inimă mama şi unchii şi mătuşile lui morţi toţi de cancer la vârste timpurii.
Mă opresc. Pot să-i spun orice minciună, o să ne gândim amândoi la acelaşi lucru.
Oftez ca un animal înjunghiat, dar mă hotărăsc să îl las în pace. Chiar aşa o caţă de muiere acră încă nu am devenit.
În rest eu sunt bine. Aştept să aud plângerile voastre. Vouă ce nu vă convine în general, mă? Că mie, sincer vă spun: mie astăzi nu-mi mai convine nimic!!!
Mixy, tac și te îmbrățișez. După ce te-am citit, azi îmi convin toate și promit să nu mă plâng.
Mă bucur 🙂
Uite mie azi nu-mi place sa citesc asta. Dar am citit-o si dupa prima propozitie. Si mi-am muscat sufletul si n-am plans. Pentru ca n-am voie. Nu e dreptul meu. E greu. Cumplit! Te pup si te strang tare in brate pana ti se bulbuca ochii ca la melc, da?
🙂 Păi, ai putea să cânţi “melc, melc… ” şi s-ar putea să-mi iasă ochii din cap, pentru că nu-mi place deloc melodia!
Mersi.
Ce inseamna varste timpurii? Banuiesc ca tatal tau are peste 60 de ani.
Imi imaginez prin ce treci si cum trebuie sa-i imbarbatezi pe toti si iti tin pumnii, asa virtual…
40-52
Mie azi nu-mi convine că doi prieteni de-ai mei (tu și încă o persoană pe care nu cred că o cunoști) se luptă cu același inamic monstruos în aceeași țară sărăcită și cu prea puțin sprijin.
Pe lângă voi, noi ceilalți parcă am fi în vacanță.
Urăsc boala. Urăsc spitalele. Urăsc programările din 2 în 3 săptămâni la medic, pentru că nu se poate azi decât dacă azi nu mai respiri.
Ţin pumnii persoanei prietene care se luptă cu un inamic monstruos.
Nu-i nimeni în vacanţă. Consider că şi un nenorocit de fleac poate deveni monstru atunci când pică pe teren fertil în zile închise la culoare.
mie nu-mi convine suferinta si faptul ca intr-o secunda devenim neputinciosi… nu-mi place sabia deasupra capului… nu-mi place ca strangem din dinti si… sa asteptam…
pup la tine, iar mixy jr e cu capul pe umeri. are cui semana! faci treaba buna in familia aia, pe toate fronturile. sa te tina balamelele iti doresc, multtt si cu sufletul curat 🙂
:*
Nu am incetat sa te citesc. Citesc la fel ca inainte insa nu ma-ndur sa comentez ceva. Iti doresc mult curaj in continuare, altceva nu stiu ce sa-ti zic. De orice m-as plange in momentul asta nu ar putea fi decat un fleac.
Sa fiu sincera, imi doream sa aud fleacuri. Imi doresc sa aud chestii din sfera cotidianului, a normalului, grijii marunte care nu doboara. Frumusetea consta tocmai in spimplitatea acestor griji.
Se vede treaba ca am dat chix, si toata lumea simte nevoia sa ma imbratiseze. Blegoo ala are dreptate …
Nu am cuvinte! se întâmplă rar. Sufăr şi eu alături de voi şi … atâta tot.
Mersi.
Mie azi imi convin toate. Ba chiar le vreau si le iubesc
Multa putere iti doresc. Nu stiu dc sau cum as rezista dc mi s-ar intampla.
aşa zicem toţi, dar uite că ne depăşim tot timpul.
Parca retraiesc povestea. Si tata a murit de cancer pulmonar, i-am vegheat ultimele zile. Si stii ce mi s-a parut cel mai curios? Ca la cat de dramatica e boala, cat te chinui pentru fiecare gura de aer (asta o stiu si pe propria piele, ca doar am trait cu crize de astm vreo 20 de ani) ultimele clipe sunt linistite, are grija creierul sa secrete endorfine cat sa treci “dincolo” linistit, fara dureri, sa mori anesteziat. Doar ca asta nu-i o consolare pentru tine, cel putin nu acum… Curaj si putere, ca altceva n-ai ce face. Ba mai ai: sa-i ofer tot ce-ti cere, chiar daca i-ar face rau fiindca oricum nu-i poti oferi ceva care sa-i faca bine.
Ce vorbeşti? Abundă piaţa de tratamente şi sfaturi anti-cancer.
Ce sa-ti zic mai fata..am citit si tac..Rezista si tu cum poti, cat mai poti..<3
:*
Nu pot decât să oftez. Dar nu cred că ajută la ceva…
Nu-i bai, mai nimic nu ajută.