Tănase

Pe vremea când ridica socru’ mândreţe de casă – nu te numesti gospodar adevărat dacă n-ai ridicat măcar o casă în lumea asta, pe care să o vinzi apoi pentru că nu ai cu ce s-o întreţii – nu ştiu cum se face de rămânem de strajă în casa neterminată, singuri cuc şi cu o curte plină de câini.

Câini numai unu’ şi unu’! Falnici, ca brazii, cum povestesc istoricii că erau strămoşii noştri, că noi n-am avut strămoşi piperniciţi, urâţi, laşi sau beţivi. Nu, domnule! Noi am avut nişte strămoşi ca munţii!

Şi cum în fiecare curte respectabilă tre’ să fie hămăitori pe măsură, aşa era şi-n curte la ăsta bătrân. Mai cu seamă Tănase, un câine care era falnic, dar şi nebun. Ăla mânca tot ce respira prin curte, indiferent că era picior de băştinaş sau nu.

Şi cum într-o casă neterminată n-ai unde să dormi decât pe două fotolii mizerabile, Mixu s-a aşezat pe unul din ele, a ridicat faţa către tavan şi a început să sforăie zgomotos. Se auzea în camerele alea goale, netencuite, fără uşi, de parcă sforăia toată gaşca lui Albă ca Zăpada în casă.

Aş fi încercat şi eu figura, dar văzusem mai încolo nişte păianjeni atârnând din tavan, aşadar decât să mor asfixiată de insecte, mai bine să mor de somn.

Şi cum mă învârteam în fotoliu cum face câinele când nu-şi găseşte locul, după vreo 2 ore de numărat oi şi capre în penumbrele de pe pereţi mă răpune oboseala şi adorm făcută covrig în fotoliu (la vremea aia eram o mână de oase, neîmpănate cu multă carne, ca acum)

Trece vreme şi mă taie una dintre nevoile fiziologice.Încerc să mă ridic din locul în care amorţisem, încep să schiaun încetişor, mă dezmorţesc oarecum şi mă ridic. Ies în curte căscând cu lacrimi, lună plină, aer rece, fac 20 de paşi până la wc, dau cep nevoii stând cu ochii închişi pe vine, şi-aud “Mrrr!”

Deschid ochii și văd: Tănaaaaaseeee!…..

Dragul de el sta în uşa wc-ului fără uşă şi mă privea fără nici o jenă. Uitasem cu totul de existenţa lui.

Măi, mie nu mi-e frică de câini, dar când e unul care-i muşcă şi pe cei ai casei, care are mai mult decât kilogramele mele, căruia nici nu-i stau colţii-n gură de lungi ce sunt şi se arată-n noapte cu lună plină cu o ceafă zbârlită ca de vârcolac, eh, atunci… da, măi, nene, atunci mi-e tare frică.

Am reluat jetul, de data asta ca să fiu sigură că măcar lupt cu vezica goală.

L-aş fi strigat pe Mixu, dar riscam să scol şi ceilalţi câini din curte şi l-aş fi întărâtat şi pe Tănase.

M-am uitat după vreun par ceva, pe lângă mine, sufletu! Că socrului îi plăcea betonul, nu ca la mamaie, numai lemne şi pari! M-am uitat după o sapă, o greblă, ceva lăsate la îndemână, nu şi nu! Curtea curată, numai câteva găleţi de material pe lângă zidul casei. M-am uitat să dau în el cu pantoful, dar ce să dai, că aveam un balerin leşinat în picioare de-ar fi zis Tănase că îl mângâi!

Chiar, ce-ar fi să-l mângâi?

“Mrrr!”

Tiii, să vezi că ăsta citeşte gândurile!

L-am luat la sentiment mergând uşurel afară, numai zâmbete şi miere:

– Tănase, ce mai faci tu, mă băiatule? E bine să fii aşa… aşa, stai uşor, nu te stresa. Să mai facem un pas. Cum spuneam: e bine să fii aşa un nenorocit de câine? Înţeleg că e democraţie, dar chiar aşa? Nu rânji colţii la mine, cuţu-cuţu, Tănase drag,  mânca-te-ar focurile Gheenei. Da, dragul meu! Nu te-ar durea sufletul să-mi rupi tu singurul dres din dotare? După ce că am rămas de veghe în ţărâna asta cu costum de gală pe mine, să-ţi înfigi tu colţii ăia de potaie spurcată în dresul meu ?!… Hooopa. Stai uşurel, mămică, deci ştii termenul de “potaie spurcată”! Dar termenul de nenorocit, de infecţie ordinară îl ştii? Nu-l ştii, dragul de tine! Ce mă bucur spurcăciune că ai un vocabular restrâns!  Dai din coadă nenorocitule, cuţu-cuţu, ce-ţi pasă? Eu leşin de frică, umblu ca hoţii în vârful degetelor şi tu dai din coadă!

Şi tiptil-tiptil am închis uşa şi am trântit-o după mine. Mă aşteptam să sară pe uşă acum, să latre de nebun, cum făcea de obicei!

El în schimb s-a tăvălit de-a latul uşii scheunând supărat ca să ies afară.

Ce-nseamnă, mă, să iei un mascul al dracu’ la sentiment!