Când eram noi mici nu erau atâtea dulciuri bune și gustoase pline de E-uri pe piață, ci doar niscaiva sortimente gen biscuiți Voinicel, ciocolată cu rom, marmeladă… cel mai des însă umpleam mațul cu prăjiturile mamei făcute în casă.
Se străduia să nu le ducem lipsa, dar resturile strădaniei rămâneau uneori de se-nvecheau prin casă. Atunci se-nfuria :
– Nu vă mai fac niciodată nimic ! Eu mă chinui ca fraiera să vă fac prăjituri și voi nici nu vă uitați la ele ?! Am impresia că sunteți sătule !
Erau bune, nimic de zis, dar poate nu aveam chef să intrăm ca tătarii în ele, plus că nu prea aveam timp, că după lecții trebuia “să batem maidanul” pe-afară, cum să chiulești de la joacă?! Iar când veneam eram rupte de oboseală…
Atunci a inventat tata o metodă de a scăpa basma curată: barbutul.
Ei bine, da. În general pe la țară am văzut jocuri de barbut, că pe aici pe la oraș lumea e mai citadină… joacă șah și table.
Dar cum nici tata nu prea știa regulile jocului, iar eu și soră-mea nu prea pricepeam termeni științifici gen “para-ndărăt”, “juma-juma” sau “la pace”, a zis că o să jucăm “la mai mare”. Cine dă cel mai mare zar câștigă. Pe ce? Pe prăjituri. Cine pierde de 3 ori papă o prăjitură.
S-a întâmplat ca la inițierea noastră în hibridul ăsta de barbut, să avem niște clătite uscate de vreo 3 zile, știți voi, cu capetele uscate ca scoarța de copac.
Firește, “eram în mână”, simțeam fiori de noroc orb. Legea atracției universale s-a inventat mai târziu, va să zică fiorii ăștia de noroc mi-au înghețat coloana când am văzut că pierdeam la greu.
Soră-mea după ce că ieșea pe locul doi, mai ieșea și pe primul, de-mi venea să-i ard o scaltoacă după ceafă, dar nu puteam pentru că ea e surioara mea mai mică și scumpă… și oricum m-ar fi văzut tata.
După a treia clătită, cu fălcile pline ( că așa aveam eu impresia că scap mai repede dacă le-ndes ca nebuna, da’ ie-te că acum nu mai alunecau), îl întreb disperată pe tata:
– Pot să beau apă?
– Bineînțeles.
Spiritul competitiv al soră-mii se înfige în tata:
– Da’ n-ai zis de la început așa!!
– Am uitat… Hai las-o să bea!
Ce veselie pe tata și pe sor-mea!… Pfuuu!… Îmi era un drag de ei!….
Drept care, când a pierdut soră-mea tura următoare, hăhăiam înainte să treacă obidită la farfurie!… Şi-a bulbucat complet ochii până și-a terminat clătita rece și uscată, iar eu eram de-a dreptul în extaz!
Lucru curios, dar după ce ne-am ghiftuit așa cu auto-japca, a început să piardă și tata până la finele farfuriei.
…
Ne făcusem și noi mai mari și găsește tata în sertarul de dulciuri niște biscuiți, eugenii, turte… și ne întreabă nostalgic:
– Facem curat aici ?
I-am răspuns la unison:
– HAI LASĂ !!!
Yoiii ce m-ai facut sa rad…bun barbutul asta…se poate aplica si ca raspuns la cearta cine spala vasele sau face curat in casa??? Mie imi placeau de numa’ clatitele asa uscate,mai ales cele umplute cu zahar ,nuca si cacaua,reteta simpla a bunicii…deveneau asa un fel de tare- moale un pic scarbos dar in mintea mea dementa de copil pofticios erau bune rauuuuu.Dupa joaca pe maidan,invitam tot cardul de copii la clatite sau gogosi :-)innbunea biata bunica cad vedea 20 de puradei infometati:-)
pfai, dacă știam de-atunci, te invitam la un barbut, că eu nici acum nu sufăr clătitele reci !! 😀
Eu daaaa asa ca daca iti raman,trimite-le cu prastia pana la mine:-)
Week end placut!
:)) mersi la fel !
La noi nu apucau sa se raceasca :))
iar la faza cu adusul copiilor acasa, ar trebui sa-ti povestesc candva cum si-a sarbatorit sora-mea implinirea a 7 ani de viata :))
la noi nu apucă nici acum. Dar după ce ne umflam cu ele calde, uneori mai rămâneau pentru că mama mereu a trăit cu senzația că putem băga în noi vagoane de mâncare …
😀
si-a mea…dureros e ca la voi nu se vede, la mine da 🙁