Apropo de clișee: să le explice cineva scenariștilor/nuveliștilor că rata de mortalitate a leucemiei cu care îi dau ei zor în iubirile pe care le expun este de minimorum 20%, pe când la cea cu cancer pulmonar de exemplu, este muuuult mai proastă. Nu de alta, dar între timp au apărut boli mult mai mortale într-o relație de iubire, iar ăștia au rămas în urmă. Pana mea, când aud de leucemie, mă ia cu râs. De-ăla trist, dar râs.
În afară de asta:
Nu mai pot să sufăr fimele lăsate în coadă de pește, coadă cu happy-end. Nu e normal să lași oamenii așa. Tipul ăla fenomenal din rolul principal poate ascunde niște jeguri de ciorapi când se descalță, sau vreo protuberanță mult prea mică față de restul apariției lui fizice sau vreo meteahnă grea psihică. Iar ea poate ascunde niște celulită coajă de lămâie sub fusta aia mulată, sau e vreo javră și cață de muiere. Pentru că oameni perfecți nu sunt, chiar și ăia care se dau perfecți mai scapă pe ici pe colo niște experiențe nelalocul lor. Filmele/cărțile ar trebui să înceapă de la sfârșit încolo.
La naiba! Chiar urăsc happy-end-urile!
schimba cartea.
Cauta gen: povestiri cu final neasteptat.
exista genul asta??
are jefrey archer niste volume de povestiri cu final neaspteptat. unele sunt cu happy end, altele nu, dar oricum finalul nu e chiar ala pe care iil poti presupune tot timpul cat citesti povestirea. uneori, doar asa de pamplezir, nu e nici chestia complet opusa posibilului final la care te-ai gandi in mod obisnuit.
Filmele sunt facute sa ne mai ridice moralul noua si sa alimenteze speranta ca, poate, totusi, exista… au si ele rolul lor, mai nasol e cand te trezesti :))
Pai dacă-i pe-așa, nu mai am nevoie de filme. Mă culc și visez frumos.
dramele grecesti n-au happyend 🙂 acolo mor toti de obicei. sau daca nu mor, sufera la nesfarsit. eh? nu suna bine?
Sună, dar stau prost cu greaca, îmi pică greu… Chestie de obișnuință…
p.s. se pare ca fac parte din specia “jack assus insensibilus”. imi pare rau pentru comentariul de mai devreme, pentru o clipa, mi-a iesit din minte prin ce treci 🙁
injura-ma, ca merit.
=))))) stai blând, încă mai deosebesc moartea care ne pândește de moartea văzută pe ecran…
Naspa cand autorul ne lasa oarecum sa terminam singure.
Sau sa nu terminam deloc. Chiar la final ma refeream, adica nici macar sa nu-l intuim? Huo.
Scriitorii astia.
Uite de-aia nu mă fac eu scriitor! N-aş vrea să stric fengşuiu nimănui 😀