oameni ceas

Se dădea mare Alexandra că ea nu întârzie. Eu nu știu cum învățăm să nu întârziem, că uite nici eu nu întârzii. Și nu mi-a spus nimeni când să plec de acasă, poate doar în clasa I. Cred că am luat pur și simplu exemplul tatălui meu, care se trezea cu noaptea în cap și deschidea atelierul de lucru cu o jumătate de oră înainte să vină colegii lui, încingea caloriferele și motoarele utilajelor, că de! era șef, iar ăia veneau, își beau cafeaua și pe urmă o mai băteau în cap până la pauza de masă, după care se urneau greu, fiindcă n-aveau spor cu mațul plin.

I-am luat exemplul și am simțit că e nevoie să plec din timp de acasă spre a ajunge undeva, sau să dau o oră aproximativă de întâlnire luând marjă de precauție traficul bucureștean. Rar întârzii. Mai nou, îmi place să le dau peste nas celorlalți că în România lucrului bine făcut, nu se întârzie. Când vine vorba însă de doctorii sau asistentele care îi schimbă lui tata perfuziile acasă, i-aș da dracu’ dacă n-am avea nevoie de ei. Și dacă, n-aș ține post, of, Doamne-iartă-mă! Iar am zis cu păcat.

Dar serios. Mi se pare de prost gust să promiți ceva și să nu te ții de vorbă, chiar și să promiți că ajungi la ora De. Mai ales când vine vorba de un copil sau de un om bolnav, se cheamă ultra- N E S I M Ț.

Și fiică-mea urmează exemplul tatălui meu, în sensul că deși îi ia două ore să-și perie părul, ea ajunge întotdeauna în timp util la întâlnire. Mai prost e că întârzie partenerii de întâlnire.

Glumeam.

Ea nu-și perie părul mai mult de o oră jumate înainte de întâlniri.

Glumeam.

Partenerii ei de întâlnire nu întârzie. (Jumătate de zi nu se cheamă întârziere).

😀