Da, mi-s dragi de mor. De zâmbetul ăla pe care nu l-aş da pe o mie de cuvinte. Au răsul ăla care nu iese clar în nici o poză. Pentru că nici mama ei de tehnologie n-o să fie în stare să imortalizeze corect senzaţia pe care o ai când rămâi interzis, obosit, inuman, scăldat în euforia zâmbetului lor.
N-or să existe niciodată cuvinte care să descrie felul în care ţi se înmoaie venele şi sângele începe să curgă agale, în pas de promenadă…
Nu se poate surprinde cu nimic beatitudinea clară care te prosteşte ca om în faţa unui zâmbet de copil…
Sunt minunat de noi, de cruzi şi de naivi şi ajungem să fim nepământeni, nerealişti, dar… imposibil de fericiţi…
Mai ales când posesorii acestor zâmbete cresc în grădina altora… pentru că mie încă îmi place de mor să fiu mătuşă…
😀
Oh, da…
nu stiu cum e sa fii matusa, dar ce ai scris aici descrie perfect “starea de mamica”…:)
e la fel și când ești mătușă, numai că atunci e super-mega-distracție ! :))
SUBSCRIU :))
🙂