Interzis persoanelor slabe de înger. Vorbesc serios. Chiar este o poveste morbidă.
Adică e de căcat. Adică nici nu ştiu să spun ce e mai de căcat. Închei un an jegos, oribil, infect. Un an în care n-am simţit nimic bun – în schimb am simţit orice altceva. Un an în care aş fi tras o beţie la 3 zile măcar, o beţie cruntă, din care să nu mă mai trezesc curând. Aş fi făcut treaba asta dacă n-aş fi fost convinsă că beţia nu rezolvă nimic, decât că muţi gunoiul un pic mai încolo. Aş fi făcut treaba asta, dar mi-a fost teamă că oricând se poate întâmpla orice: şi dacă are fata mea nevoie de mine? Şi dacă are tata nevoie de mine? Şi dacă?… ŞI dacă?… O fi normal?…
Mai bine pas.
Stau acum şi mă uit cum se încheie viaţa unui om. Horcăie cu ultimele puteri şi din când în când beleşte ochii mari, negri şi lucioşi la mine şi şopteşte
„aş vrea…”
„Ţi-e frig, tată?”
O negaţie anemică din colţurile gurii.
„Te dezvelesc?”
După vreo 20 de secunde fără reacţii, altă negaţie anemică.
Îi umezesc buzele cu apă. Deschide gura ca un pui de vrabie, o gură mare, însetată cât un hău.
„Hai să încercăm cu paiul, vrei?”
Închide uşor ochii, semn că vrea.
Îl las să tragă din furtunul de perfuzie pe post de pai un strop de apă. Îl înghite greu, ca pe o mocirlă, apoi se aude stropul ăla de apă cum trece prin interiorul corpului lui…
„Mai vrei o gură?”
Ridică un deget a negaţie.
„Mai stăm puţin?”
Aprobă cu o mişcare super-anemică din cap.
Îmi face semn cu degetul să arunc plapuma de pe el.
Gura aia de apă l-a epuizat. L-a încălzit. Are pulsul 134.
A fost un an de căcat. În anul ăsta am vorbit cu tata cât n-am vorbit o viaţă întreagă. Să-i explic de ce i se întâmplă aşa, de ce reacţia organismului e aşa, cum şi de ce e pulsul aşa…
A fost un an de căcat, în care m-am bucurat ca un orfan de fiecare bucurie caldă.În afară de reuşita fetei la liceu şi de faptul că am doi nepoţi frumoşi care se dezvoltă frumos chiar dacă nu sunt cu ochii pe ei…
Să mi-i ţină Dumnezeu sănătoşi!
_________________________________________________________________
De două săptămâni mama doarme lângă el cu uşa balconului larg deschisă, pentru că el simte că se sufocă. N-am văzut-o pe mama aşa zgribulită de când mă ştiu. Chiar i-am zis:
„Parcă ai fi în coteţ, cu uşa asta aşa larg deschisă. Ca un câine ud!…”
Mă priveşte exact ca un câine ud.
_____________________________________________________________________
Mai devreme tata a fluierat, cu fluierul. Mama n-a auzit, îi mixa o supă străvezie. Fi-mea asculta un colind.
Am mers la el şi mi-a făcut semne că trebuie să meargă la wc, că face chiar şi treaba mare.
Cu o mână în mâna mea, cu cealaltă mână pe umărul meu, s-a ţinut şi l-am dus la baie. S-a trântit pe colacul de wc şi mi-a făcut semn să plec. Am închis uşa.
Peste 5 minute i-am spus mamei să meargă la el:
(URLET)
– FLORENTINOOOOOOOO, A MURIT!
Am avut o reţinere să intru peste ei în baie, dar am intrat. Tata pe wc, cu capul proptit pe scaunul din faţa lui, scaun care stă acolo de vreo 6 luni de zile, să se sprijine de el când merge la baie.
Şi mâinile inerte, pe lângă corp. Ochelarii pe jos.
Mama urla în continuare, pe hol, prin casă.
Am aplecat urechea la gura lui şi am auzit un horcăit uşor.
„Mamăăăăăăă! Mamă vino imediat şi trage-i pantalonii!”
Mama a venit, i-a tras pantalonii, iar eu l-am târât până-n patul lui „Te descurci perfect, tată, sunt mândră de tine! Stai cu mine! Îţi pun imediat oxigen şi o rezolvăm, ai să vezi!”
Abia mai târziu mi-a zis mama că l-am târât singură. Eram aşa disperată să rezolv situaţia, încât nici nu ştiu cum l-am cărat. Şi chiar dacă e slab ca o părere şi are oase foarte grele, l-am târât singură. A nebunie.
„Punem imediat oxigenul ăsta, o să fie bine. Mamăăăăăă! Cum dracu’ se pune furtunul ăsta?!??? Stai puţin tată, cred că am reuşit. Îţi explic imdeiat, respiră cu mine. Mamăăăăăă! Respirăm amândoi, exact. Asta e! Te descurci de minune!”
(Remember, momente în care am rugat copii să respire în acelaşi timp cu mine. Unii m-au ascultat, alţii nu. Doamne, istoria se repetă!)
„O să fie bine tată, respiră acum cu asta, şi mai târziu găsim o soluţie şi pentru restul. Eşti atent, da? O să fie bine. Mai stai cu noi, tată, te rog.”
Mama apare cu o lumânare aprinsă în pragul uşii. Gândesc, fără să rostesc: Parcă ai fi mamaie!
Mama: „Cum ţi-ai dat seama că nu e mort?”
„Păi dacă n-ai mai fi alergat ca un urangutan urlător pin casă şi ai fi ascultat un pic gâtul lui…”
_____________________________________________________
Momentul 2: FATA MEA
Doamne, ce naiba face fata mea?
„Tată, te las să respiri cu ăsta, vin imediat, da? În 5 minute sunt aici, ai înţeles?”
Dă din cap sfârşit că da, a înţeles. Acopăr uşor ceasul din faţa lui cu un flacon de Eurespal, să nu vadă câte minute trec, fug să caut fata.
Mama plânge la telefon în bucătărie. Găsesc fata pe balcon, încercând să-l sune pe tatăl ei. „Mami, nu răspunde!” hohoteşte fata.
O iau în braţe, ne strângem bine, îi explic că probabil cretinul de tac-su se gândeşte că am pus-o eu să-l sune, să-i scoată şi ea ochii că e o infecţie de tată, că e un nemernic.
Plus că nimeni nu e cum a fost tatăl meu.
Fata mea plânge.
„Da, mami, dar voiam un sprijin, voiam cu el!”
„OK, nu se poate. E cretin. O să-l fut în gură când o să-şi deschidă telefonul. Ho-paa! Pardon, tu să nu vorbeşti ca mine!”
____________________________________________________________
Soră-mea la telefon, mi-a adus ieri aparatul de aerosoli pentru tata, n-am reuşit să facem decât o sedinţă jumate cu el. Acum mă întreabă iar – pentru a câta oară?! –
„Cum pot să vă ajut? Ce pot să fac pentru voi? Zi!!”
Ştiu cum e să vrei să faci ceva şi să n-ai ce. Aş putea să-i spun să stea în cap câte o juma’ de oră din juma’n juma’ de oră. Sunt convinsă că ar sta, doar ca să se simtă utilă.
Parcă n-am simţit-o niciodată atât de aproape pe soră-mea ca acum. Ori pentru că mi-e dragă? Că mi-e milă?…
_____________________________________________________________
De la mine de ce nu vrea nimic? mă întreabă mama aproape plângând.
Şi-n gândul meu: „Poate pentru că ţi se pare că Dumnezeu ţi-a dat ţie atâta greu că tu eşti martirul în toată treaba asta? M? Merge? Cât la sută te gândeşti la ce trăieşte el acum?”
Dar nu-i spun nimic.
______________________________________________________________
După altă gură de apă îmi face semne spre gâtul lui şi şopteşte „Nu merge”
Eh, la faza asta aş sta în cap câte o juma’ de oră tot aşa de abitir decât cum aş pune-o pe soră-mea.
„Sunt convinsă că nu merge, tată. Dacă aş şti ce să-ţi fac, ţi-aş lua cu mâna, mă crezi?”
Aprobă.
______________________________________________________________
Mamaie la telefon, după ce se lamentează „Of, De ce nu mă ia Dumnezeu pe mine că eu sunt bătrână şi rea, el merită să trăiască, e băiat cuminte şi bun, îl pui la rană…”
„Mamaie, dacă se întâmplă ceva, o să chemăm o firmă să se ocupe de acte, de toaletare, de sicriu…”
„Dar, ce? N-aveţi şi voi 2 bărbaţi pe scara aia cară să vină să-l spele, să-l îmbrace, să-l bărbierească?”
Ba da, mamaie, sunt convinsă că se calcă pe bombeuri şi se înghesuie care mai de care să vină să-l primenească de înmormântare!
__________________________________________________________________
Mama, supărată:
„Numai pe tine te ascultă! Cu mine de ce nu bea apă?”
„Nu el mă ascultă mamă. EU îl ascult pe el.”
___________________________________________________________________
Către fi-mea:
„Dacă vrei să mergi la tac-tu, n-am nimic împotrivă, chiar dacă acum îl urăsc din tot sufletul. Poţi să mergi şi la ultimul străin, numai să ştiu că eşti bine, că cineva are grijă de tine…”
„Nu plec de lângă tine, mami!”
Doamne, ce copil!!
______________________________________________________________________________
Mama:
„Ce-o să facem noi mai încolo?”
„Nu ştiu, mamă. Dar o să-ţi spun mai încolo”
_____________________________________________________________________
Asistenta de azi mă întreabă cum pot să am încredere în vorbele unui doctor care nu e pneumolog.
„Pentru că vorbeşte logic şi de bun-simţ.
Iar tu nu eşti în stare să vii să pui o perfuzie fără să nu întârzii cel puţin o juma’ de zi, făi asta! Dă-te dreacu’! Pardon.”
_______________________________________________________________________
Mama, disperată: vino repede, de data asta cred că a murit. Ce facem? Ce ne facem?
Verific lipsă puls, îl cert un pic că ce naiba, mă, tată, aşa ne-a fost vorba?, îi închid ochii, îi pun mâinile pe piept.
– Mamă, stai jos, hai să ne calmăm. Respiră puţin, hai să vedem ce trebuie să facem. Trebuie să ne vină o idee.
Caut cu înfrigurare o idee.
Ca niciodată, în mintea mea e linişte.