Ieri am vrut să las dracu’ tot şi să fug. Să urlu. Să mă duc dracului surghiun şi să urlu ca un câine părăsit. N-am urlat, am făcut în schimb cumsecădeniile care se cumsecad.
Şi aseară, după toate cumsecădeniile care se cumsecad, am auzit-o pe mama spunând că lumea a zis la parastase că eu nu sufăr cum suferă X si Y, că eu n-am plâns tot atât de mult în timpul… că eu n-am tremurat decât când, că eu m-am răstit la ea în biserică să-şi ţină firea că nu pot merge cu atâtea colive acasă şi cu un munte de femeie pe braţe, deci mai bine să nu-i vină rău…
Bă nene! Deci ok, suferim, urmăm tradiţia, facem chestii trebuincioase. NE STRĂDUIM SĂ TRECEM PESTE, CĂ AŞA E NORMAL, NU?
DAR DE CÂND DRACU’ SE CUANTIFICĂ DUREREA??? E LA KILOGRAM???
Pe bune, chiar vă emoţionează unul care plânge?
Vă spun precis, am închis ochii a 3 morţi până acum şi am incinerat un câine, deci mă abţin şi nu prea plâng la morţi. Încerc să-mi păstrez pacea şi să fac un spirit de glumă, să ajut oamenii să treacă peste. Stau aproape. Ce doare, e treaba mea ce şi cât doare şi până când doare şi cum doare şi în ce hal doare şi cum aleg să vărs lacrimi pe ascuns şi cum să urlu şi cum să nu bag în seamă şi cum să-i pomenesc pe morţi. E TREABA MEA!!!
Dar lumea m-a catalogat deja, zice că sunt „tare” sau că sunt „pizdoasă” . Vorbe de români proşti! Proşti făcuţi grămadă!
Iar celor de lângă mine, care abia au fost în toiul evenimentelor, cică le pare rău şi ia uite ce durere pe capul lor, ce bocete, ce zumzet! Ce durere, vai de viaţa lor!!
Ah, ăsta e un căcat la fel de mare ca de exemplu chestia asta: copilul meu avea 20 de ani când a murit, nu 2 luni ca al tău, deci pe mine mă doare mai tare, ş.a.m.d.
Am stat….
Am stat lângă el în fiecare clipă liberă, i-am ştiut fiecare gest, fiecare dorinţă, l-am răsfăţat şi i-am dat orice şi-a dorit pentru că ştiam că n-o să-l mai văd. L-am căutat, l-am salutat, l-am certat, ne-am sfătuit, l-am ascultat. Am încercat să-i aflu ultimele dorinţe sau ultimele vorbe. Am învăţat apropiaţii lui să ştie la ce să se aştepte, şi am încercat să fac o punte între el şi restul lumii. Pentru ca restul lumii să ştie şi să nu sufere în exces. L-am ascultat până la ultima suflare şi am empatizat cu el ca să înţeleg în ce stare e şi să ştiu să explic mai departe doctorilor. Undeva acolo, în câteva grame de suflet, mi-am dorit să trăiască, mi-am dorit să văd o minune. Chiar am lăsat o portiţă pentru minuni.
N-a fost.
Dar dacă durerea e la kilogram, mă cac în ea!
Dacă durerea e de cuantificat şi ne luăm după normele lumii, dă-le dracu’ de norme!
Eu aleg să mă doară în legea mea şi în kilogramele mele şi mă fut în legea lumii!!!!
Acum e strict treaba mea!!
Pardon, scuzaţi…
Durerea se cuantifică de când e lumea și, din nefericire, nu cred că voi mai apuca eu clipa când nu o să mai fie așa. Gura lumii nu o acopră decât pământul și mereu vor fi unii care știu mai bine, simt mai bine și ei sunt ăia de au inventat roata. Dă-le pace! Nu merită!
durerea se cuantifica?
mai degraba unii mor de grija curului altora.
Buna ziua. Nu durerea, manifestarile ei. Vrem sa-l vedem pe indurerat in genunchi, cu privirea pierduta, simturi neconectate la cele ale lumii, saruri de lesin in decolteu, manifestare de chirita altoita cu ofelia. Am pierdut un om temelie la inceputul adolescentei si, fiindca nu a vrut sa se duca singur, inca doi oameni dragi in aceeasi perioada, intr-un interval de un an. Gura lumii, incantata de carne frageda, a simtit de cuviinta sa-mi comunice personal neconcordanta mea cu patul lui procust. Am invatat atunci sa nu-mi pese. Sa-mi ling ranile in intuneric si singuratate, pentru alinare, nu pentru spectacol. Si sa-mi amintesc – gesturi, senzatii, fapte. Asa cum faci tu. Lasa-i, ca nu stiu si nici nu pot cuprinde…
Apropo de îndurerat în genunchi, cu privirea pierdută: îmi vine în minte Maia Morgenstern în Patimile lui Hristos. Magistrală doamna.
De aceleasi comentarii am avut parte si eu la inmormantarea fratelui meu si a bunicilor. Atunci am incercat sa fiu cu capul pe umeri, sa fac ce era de facut; lacrimile le-am pastrat pentru mai tarziu, pentru mine, nu pentru cei care se asteptau la circ, tipete si tavalit pe jos. Fiecare isi poarta durerea cum stie el mai bine. E timpul sa le intorci tuturor un mare (sau mic) dos, sa aiba ce pupa daca nu le convine ceva la persoana ta. Nu astia sunt oamenii de care ai nevoie sa te sprijine, nu asttia sunt oamenii de care sa iti pese! Tu esti singura de care ai nevoie. Restul…nesemnificativi.
Si tu, maica…te iei dupa gura barfitoare a romanilor…Da-i dracu’ pe toti. Fiecare isi traieste doliul asa cum stie sau cum poate si cu asta basta. Doar romanii ar putea fi atat de nesimtiti incat sa comenteze chestia asta. Dar ei sunt genul care ies la fereastra cand trece convoiul mortuar pe strada. Prostu’ moare de grija altuia…
nu-i baga in seama. nimeni nu are dreptul sa spuna cat de tare poti suferi, sau cat timp.
Mai nene… cand au murit doi d-ai mei, la doua saptamani distanta si unul ca tatal tau, in prag de Craciun, eu mi-am bagat picioarele in gura lumii si tot asa o sa fac si d-acu’ incolo, chit ca “lumea” mi-e ruda. In ceea ce priveste “obiceiurile” am facut ce-au vrut si cum au vrut aia de s-au dus, dar m-a lovit la parastas rau de tot: stateam la masa cu niste oameni care n-au fost niciodata langa noi atunci cand noi nu mai aveam putere, resurse, cu oameni care nu i-au cunoscut nici pe ei, si nici pe noi, oameni care atunci cand ii invitam la o aniversare intotdeauna, an de an, aveau alte planuri si care atunci cand intrebau ce face x iar noi spuneam, primeam niste replici seci “stiu, te inteleg, e greu”, niciodata “as putea sa te ajut cu ceva”, fie si doar din politete, chit ca nu exista intentia reala…
Nu dau doi bani pe curiozitatile lor, pe constatarile si judecatile lor. N-au fost nici in locul meu, si nici in locul mortului… cand era viu. N-au fost acolo niciodata, asa ca-s taiati de pe orice lista de prieteni/ cunostinte si nici in cot nu ma doare despre ceea ce zic, nu un de ce sa-si dea cu parerea, iar daca o fac, nu ma intereseaza parerea lor, e zero, asa cum si ei au fost zerouri in vietile noastre. Iar mortii aia sunt mortii mei si ii plang cum am chef, cum ma taie capul… nu sunt ai lor, pentru ca daca erau, erau d-ai lor si cand traiau fericiti si erau bine mersi, si cand s-au imbolnavit samd. Deci… cre’ ca e mai mult decat ok sa-i bagi undeva pe toti.
11 ani dupa si inca n-am plans, mi-e ca daca ma apuc nu o sa ma mai pot opri, mai bine asa pe uscat, ce ma intereseaza pe mine ce zice lumea?
11 ani?!??
Băi, a înnebunit lumea, zău!
Deci dacă nu mă tăvălesc de durere, înseamnă că nu mă doare?
Da’ tu, ăla/aia de m-arăți cu deștu’, ai impresia că io te cred când plângi cu lacrimi de crocodil numai de dragul lumii? Că io nu știu cât ți-ai dorit să se ducă Gicuțu ca să nu te mai cotonogească prin ogradă și să-ți lase urme „vii”, ca dovadă a iubirii lui veșnice și nemărginite? Așa că…tu plângi fals ca să se vadă durerea pe care nu o ai, eu nu plâng deloc și-mi duc durerea invizibil!
%^*()_)(^&*(*$%^
Citesc ce ai scris tu si ma vad pe mine in oglinda. Si eu sunt “dura” familiei, aia care nu se smiorcaie dar face ceva pentru un muribund gandindu-se ca are timp sa planga mai tarziu. Si “tarziul” ala intarzie pana uita sa mai planga, dar intre timp si-a luat etichetele de la cei care numai se smiorcaie sau stau cu ochii-n patru sa cantareasca durerea. Da-i dracu de carcotasi! E mai simplu sa bocesti decat sa ajuti un om sa respire pentru ultima oara, asa ca toti aleg sa boceasca. Cand le-o fi lor greu, de bocitoare sa aiba parte, ca noi, astia insensibili, o sa fim ocupati cu altceva, o sa ne amintim c-a venit timpul sa bocim.
Nu pot sau nu stiu sa spun mai mult decat “gura lumii sloboda si n-o astupa nici pamantul”.
Nu stiu cum e cu kilele de durere, dar tare as vrea sa am puterea ta si spiritul tau. Desi,… poate mai bine nu, fiindca cine stie cat de adevarata e zicala “Dumnezeu iti da atat cat poti sa duci” ? Ai grija de tine, de sanatatea ta si sa ramaii asa cum esti!
Mai, dar tu de cand pleci urechea la prostiile altora?! Lasa-i ca poate nu au alta treaba acasa…
In alta ordine de idei, eu mai practic urletul mut. Stii, ala fara sa scoti sunetul de fapt. Ori bag capul in perna, ori cand sunt seara singura pe strada. Bine, practic cand chiar imi ajunge cutitul la os. Mi s-a intamplat de vreo 3 ori in viata, dar m-a racorit asa de bine!
De bocit din toti bojocii, o fac la dus ca sa nu ma ia ailalti din casa la intrebari. Bine, husband a inteles deja ca trebuie sa ma lase sa-mi descarc nervii, frustrarea si toate cele fara sa ma bage in seama. 🙂
Dar de cand e mama la noi, am probleme cu descarcat nervii pentru ca e genul care trebuie sa stie de ce plang, si ca las’ ca trece etc.
Banuiesc ca stii ca o sa devina mai suportabil cu timpul, dar daca acum ai chef sa urlii, da-i drumul femeie!
nu plec urechea la gura lumii, doar că se aude până la mine și ignor o dată, ignor de două, pana mea, păi cât ignor??
Pana-i bagi in ma-sa pe toti, ori cu voce tare si cu ei de fata, ori in gand (asta numai daca te interesaza sa salvezi “relatiile de prietenie”), si-ti vezi de ale tale. Numai tu stii ce-i mintea si-n sufletul ta, si e treaba ta cum si cand te manifesti si daca. Io n-am fost in stare sa scot o lacrima… nu iesea, desi imi venea si voiam. Sau aveam chef sa plang, da’ cu toata haita aia pe langa mine n-am avut nici un moment de liniste al meu cu mine (mortu’ nu se pune, ca e mort, nu-l mai doare, nu-i mai pasa) in care daca am chef sa ma dau cu capu’ de cavou, s-o fac si sa nu ma vada nimeni… Mai degraba imi venea sa le zic alora vreo doua de dulce si sa-i invit sa carel poteca, da’ mai era p-acolo si zmeoaica de mama si-am zis sa nu-i sabotez eforturile… ma rog. Ideea e ca la un moment dat o sa-i privesti altfel si n-o sa te mai roada atat de tare, ca si acum te roade si nu prea. Daca ai chef sa-ti faci fo autocritica, incearca sa te vezi prin ochii lui, nu prin ochii lor (mie-n suta ca el avea alta parere si-l durea-n paispe de aia, adica nici macar: avea el alte dureri). Ti-as mai insira bazaconii, da’ as prefera sa aud si d-ale tale, ca d-ale mele sunt full, dau si la altii 😀
Dear..
Ai in fata (ma rog..citesti ce scrie..) un om care a intrat de vreo cateva ori sa ajut sa spele mortul si in groapa sa il aseze.. la noi la muslumani chestia asta o fac rudele! (Mortul se spala ca ritual de ablutiune iara nu exista sicriu si cadavrul se inveleste in giulgiu si se aseaza in groapa cu fata spre Mecca)..
Ce imi “place” la noi la muslumani:
-FEMEILE SI COPIII NU AU CE CAUTA LA INMORMANTARE!!! Se opresc la poarta si cortegiul pleaca la cimitir doar cu barbatii! In felul asta:
1. Copiii nu raman cu sechele.
2. Femeile sun protejate de “jelanie”!
-In plus nu exista “priveghi”! A murit pana la rugaciunea de pranz.. pana la amiaza e ingropat. Daca nu.. a doua zi!
-Nu se pune mortul pe masa! Nu se tine sicriu deschis! Toate astea sunt considerate “barbaritati” la care este supusa familia si asa indurerata!
In felul asta protejam familia, femeile, copiii si in acelasi timp pastram amintirea omului in viata si nu a cadavrului de pe masa!
Asa ca tuturor acelor femei “binevoitoare si datatoare de sfaturi” le transmit traditionalul HAI SIKTIR!
Durerea e in suflet si fiecare are dreptul sa isi planga pe cel drag in liniste sau sa se dea cu capul de stalp! E alegerea ei(persoanei)!
In rest: Allah sa aiba grije de voi si sa fie bun si iertator cu tatal tau! Allah rahmet eylesin! Mekani Cennet olsun!
Asa ma gandeam si eu in drum spre casa bunicilor, in ziua aia cand stiam ca ma duc sa-l vad pe tataie pentru ultima oara… intr-un sicriu. uram ca trebuie sa asist la imaginea aia, mi se parea asa cum ai zis si tu, barbara. Si totusi acolo am avut o surpriza… In sicriu era bunicul meu, atat de frumos, Doamne, cat de frumos, asa cum nu-l vazusem niciodata in 20 de ani. Spre deosebire de toti de acolo eu nu am plans pentru ca il vedeam pentru ultima data, ci plangeam de fericire ca ma uitam pentru PRIMA DATA in viata la adevaratul meu bunic, asa cum trebuie sa fie un om la 70 de ani. In viata, parea ca ar fi trait secole intregi, ca avea in spate povara unei boli care l-a incatusat, l-a dezumanizat, l-a distrus, l-a facut sa-si tarasca trupul pe pamant pana i-a luat si ultima picatura de demnitate si barbatie pe care o avea. Mort, statea drept, intins, mandru parca, cu fata intinsa, nu trasa si adancita pana in orbitele ochilor, cu pielea intinsa, atat de impunator si de frumos era!
Ironia e ca a trebuit sa moara ca sa-l vad si eu asa cum trebuia sa fie de fapt… “amintirea omului in viata, nu a cadavrului de pe masa”… Uite ca pentru mine amintirea cadavrului de pe masa vreau sa-mi ramana. Suna sadic sa spun ca ma bucur ca l-am vazut acolo, asa?
Traditiile astea cu jelitul sunt de cacat. Nu stiu daca se facea asa peste tot, dar inainte, in satul bunicilor mei, se plateau femei care sa vina sa boceasca la inmormantari. Jalnica fatarnicie e intreaga lume in care traim!