Am tras ca un bou la jug. Am mârâit ca un înjunghiat, am închis ochii, am crăpat de nervi, am făcut EKG-uri, au spus că sunt cu un picior în groapă, m-am întors înapoi și am luat apărarea celor care trebuiau apărați. Pentru că așa simțeam eu că trebuie!!!
Am avansat, am plâns, am urlat, m-am supărat.
Cineva (da, maestre, tu!) mi-a spus să mă gândesc la fi-mea când mă mai enervez, ca să nu mai iau hotărâri drastice fără să mă gândesc la mine. L-am ascultat, dar năravul din fire… Oricât m-aș gândi la fiica mea, nu pot să fiu un exemplu prost. Atâta vreme cât știu că eu am dreptate și nimeni nu-mi demonstrează altfel vorbindu-mi… Nu pot să accept orice.
Am mai răbdat , știu cum e. O să mai rabd.
Am avansat în carieră împotriva voinței mele. Adică am vrut, dar nu în termenii ăștia. Toată școala și tot dragul de a munci le-aș vinde mâine. Nu, nu vreau atâta putere, pentru care doar să dau socoteală. Pentru 2 poli în plus care nu știu pe ce dracu se duc, aș da dracu totul mâine. Aș renunța la funcții, la nervi, la dureri de cap, la tot.
M-aș face șofer. Pe o dubiță gen categoria B.
Chiar dacă aș avea doar vieți în grijă, aș avea doar grija vieților lor. Pe bani puțini. Adică salariu mic.
Acum înțeleg de ce lumea preferă să facă bani din te miri ce căciulițe handmade sau din copt brioșe.Pentru că e mult mai simplu să fii simplu.
Dar în sufletul meu rămâne întrebarea: dacă toți ne dorim să fim simpli și să facem ceva ce ne place, dacă toți care avem pretenția că suntem buni abandonăm pentru simplitate, cine naiba stă la șefie ?!
Sunt si unii carora le place sa fie sefi. Siincer, cat am fost in Romania, cam asta mi-am dorit si eu: cariera. Acuma ma gandesc serios sa gasesc ceva de facut care sa ma lase sa muncesc de acasa in ritmul meu. E cazul sa ma apuc de scris carti, nu?! :))))
Categoric!
prostii mandri, care nu stiu masura. ca si acum :))
brrr
orice ai face, nu te apuca de scris
=))))) ok
Cel mai tare job al meu a fost unul… jos de tot in ierarhie, de nu stia nici dracu’ precis ce face departamentul in care lucram, iar cand veneau aia de la protectia muncii, veneau de curiozitate si pentru ca nu stiau in ce categorie sa vare activitatea respectiva, era musai sa vina si sa se holbeze. Dar a fost cel mai tare ever: relaxat, nivel responsabilitate 0 (daca era sa nu mearga ceva bine, toate suturile si le lua seful), pauza de masa era pauza si chiar mancam, programul era fix… rai. Fara colegi rautaciosi, fara invidii, barfe, intrigi. Nici nu mi-am imaginat vreodata ca se poate (in zece ani prin diverse locuri in pauza de masa raspundeam la mailuri si telefoane si… n-aveam pauza de masa: mancam din mers atunci cand aveam cate un drum de facut). Daca as castiga din handmade cat castigam la jobul ala, as fi… un om foarte fericit.
Am… antrenament în ce spui tu. Am lucrat aşa ani de zile. Ani în care mi s-a spus că nu e locul meu să lucrez într+un mediu de gen. Ani în care mi s-a spus că m-am născut să fac lucruri mari. Singurele lucruri mari pe care le-am reuşit au fost la wc, în rest mă complac în anonimat 😀
uniii sunt facuti sa fie sefi. Asa e seful meu de acum dar il miros ca ar vrea sa.
Altii ajung sefi dar rau e ca sunt sefi. si da, din handmade se castiga o maslina.
“si da din handmade”- poti sa-mi spui cum?? As prefera handmade acasa decat alergatura pe drum
Nu m-a tentat niciodata shefia, desi, avand in vedere faptul ca am doi angajati si trei colaboratori, s-ar chema ca fac si eu parte oarecum din tagma asta. Daca am invatat ceva din asta, am invatat sa deleg sarcinile. Cele care pot fi delegate, bineinteles.
Draga mea, e lucru mare treaba asta cu delegatul, parol! Eu inca duc gunoiul – si acasa, si la munca
Ce pot să spun? Unii se nasc cu atitudinea şi înclinarea nativă de a fi lideri şi poate nu sunt niciodată puşi şefi, dar sunt mereu ascultaţi de cei din jur. Alţii au norocul să aibă aptitudinile acestea şi sunt, din fericire pentru lume, puşi şefi. Fiica mea este un mic pui de şef. Mama a fost întreaga ei viaţă un lider şi un şef bun şi dedicat muncii sale. Dar marea majoritate îşi doresc cu disperare să ajungă şefi pentru ca (aici citez o persoană cunoscută) să nu mai trebuiască să muncească şi să ajungă doar să dea ordine la alţii. Am avut un asemenea şef şi n-a fost prea bine. Dar oricum, nu avea ce să strice iremediabil pentru că oricum noi lucram ceea ce trebuia. Este periculos prostul harnic – cel care ajunge şef şi vrea să schimbe, să facă, să decidă – fără să se gândească la consecinţe. Despre faptul că cei care sunt buni de şefi şi nu îşi doresc munca şi oboseala aferente (pentru că, indiferent de ce credea persoana mai sus menţionată – dacă eşti şef lucrezi mai mult pentru că ai mai multe responsabilităţi) pentru că se satură – este perfect uman. Totuşi eu zic că banii sunt un bun motivator pentru a te înhăma la o asemenea căruţa, chiar dacă se dovedesc a fi cam puţini la urma urmelor. Deşi pe mine nu asta m-ar motiva în principal. Eu găsesc că este obositor şi prea puţin atrăgător să fii şef. Nu mi-am dorit niciodată să ajung. Mă gândeam că nu voi fi niciodată la nivelul mamei mele şi n-am nici talentul organizatoric nativ al fiicei mele. Dar dacă trebuie…presupun că pot face asta bine, cel puţin până va fi altcineva meritos şi doritor s-o facă. Îţi doresc putere să treci peste momentul ăsta şi dacă vrei să faci o schimbare să găseşti ceva care să-ţi placă, care să te motiveze şi care să te bucure la finalul unei zi. Dar eu, pentru mine, zic că cel mai tare job ever este al meu :))
Am mai spus că ai cel mai tare job, serios.
Noi nu ne-am dorit niciodată şefie: eu, soră-mea, tatăl meu. Noi am înţeles că şefie înseamnă în primul rând grija celorlalţi, responsabilitatea, pe bani de nimic în plus. Şi-atunci de ce să funcţie? Nu mai bine nu?
Problema e că soarta te alege…