mini holiday

Pardon, dar dacă tot ați trecut pe-aici, ați fi putut veni cu un pămătuf de praf, că ia uite, nici nu se mai vede peretele blogului !

Mulțumesc tuturor celor care m-au căutat prin diverse mijloace să mă întrebe de sănătate, fie că mă cunosc personal, fie că nu. Nu știu dacă am răspuns la toate mesajele, dar dacă am ratat pe cineva, vă rog să mă scuzați, n-a fost intenționat.

Și-acum, terminând cu aerele de vedetă, să vă povestesc în două vorbe ce-am pățit în ultima perioadă, în afară de povești din umbră, la care mai am de completat o grămadă, dar asta când voi mai avea timp.

Bre, se făcea că mi se năzărise de vacanță brusc și dintr-o dată. Am zis că e musai să mă odihnesc după tot ce am tras de niște vreme încoace, așadar am luat o mini-vacanță. Imediat ce mi s-a aprobat cererea de concediu, stomacul a început să freamete de bucurie.

Am dat fuga la casa de bilete din gară, să rezerv locuri pentru plecarea pe litoralul românesc. Bucuria revederii Gării de Nord, în care cred că nu am mai intrat de la Cernobâl încoace, mi-a dat fiori spre mațe. Mirosul dinspre toaletele gării e cam tot ăla pe care îl știu din copilărie, diferă proporția de E-uri și conservant din canalizare, așadar sila a învins și am dat stingerea la mațe: nani, că nu e de noi aici!

A doua zi, vira la mare!

Ce bucurie pe mine că sunt iar într-un tren! Ce aer condiționat, priza la discreție, tolăgire pe scaun ! Pfuuu!… Boierie!

Dar mațele fierbeau deja, așa că am luat-o către toaleta trenului. Eh, nu mai e gaura aia prin care vedeai șinele de tren. Acum e o toaletă ca o cratiță minune, faci în ea, pui capacul, apeși butonul, iar ea spală și dă drumul mai departe sub capac.

Când am văzut cratița de care vă spun, mațele mi s-au oprit brusc din fierbere. M-am bucurat de liniște și m-am întors la locul meu să mă savurez decorul oferit de fereastră, recte minunatele câmpuri întinse ale patriei noastre. A trebuit să mai bat de două ori drumul până la toaletă, dar de fiecare dată când vedeam cratița mă potoleam de parcă aș fi luat un furazolidon fulger.

Am lăsat orice cunoștințe pe care le mai știam eu și am făcut o rezervare pe internet la o vilă „situată central”, și la “10 minute de plajă”, cum sunt de fapt poziționate toate cazările de pe litoralul mării noastre. Era într-adevăr situată central, în sensul că strada pe care era, dădea și prin centru. Era într-adevăr la 10 minute de plajă, dar 10 minute merse într-un Porsche Spyder, că pe jos ne cântau cucii mergând per-pedes.

Ne-am luat hamul și praștia și am plecat în Eforie Nord, să căutăm cazare pe loc. Ne-am urcat în taxi, unde prețurile erau cam așa: 3 lei pornirea, 3 lei kilometrul, 3 lei vorbirea, 3 lei respiratul, 3 lei preventiv și alți 3 succesiv. A, da și rotunjirea de rigoare.

Noroc chior! Taximetristul știa o doamnă care administra o pensiune bunicică, pe care a sunat-o s-o întrebe dacă are camere libere și cât costă pe noapte și care doamnă culmea! Era chiar soția lui!! Tii, ce potriveală!

Arăta bine și camera și pensiunea, la 15 minute de plajă, deci am acceptat.

Bă, nene, deci în Eforie Nord toată lumea mănâncă. Deci cred că oamenii ăștia se pregătesc tot anul să plece în concediu ca să mănânce! Bagă-n ei ca sparții! Specificul este cel de pe la șaormăriile și gogoșeriile bucureștene, diferă doar faptul că arată mai nasol, iar ca element de noutate: hamsiile dintre dughene.

Și pe unde treci, muzică la volum mare. Nici nu înțelegi bine ce cântă într-o parte, că te ia de urechi altă melodie lângă, astfel că asculți 2-3 hituri în unul singur. Pleci speriat de-acolo.

Pe toată plaja gogoși, kurtoș și ia porumbu’, na porumbu’, ca să-ți umblu la bujie, mă ții minte pe vecie sau ceva de genul ăsta. Firește, vânzarea se adresează segmentului de piață feminin, pentru că vânzătorii n-ar atenta la bujia bărbaților – cel puțin nu așa, pe față.

Câteva zile am suferit ca un câine din cauza gălăgiei și a mâncării. Am vomat și m-am ținut de toate gardurile din cale, cu mâna la gură, pentru că se gătește la fiecare pas aici. Când n-am vomat, am luat saprosane.

Când s-a terminat șederea la mare, s-a terminat miraculos și boala mea. De-acum puteam să mă relaxez.

 

Seara ajungem acasă și ne pregătim să mergem la Divertiland a doua zi, că altfel cine știe ce naiba se mai întâmplă!

Am spus-o și o mai spun: dacă vrei să te dai ca lumea în tobogane, trebuie să mergi într-o zi cu cod galben/portocaliu de ploaie și/sau furtună. Când e galben de caniculă, e jale de aglomerat ce e!

Și din 3 bucăți de stat la rând regulamentar, mi s-a luat de stat în soare la tobogane, riscam să-mi iasă și urmași urmașilor pistruilor mei.

Și mai spre spartul târgului, cade fata mea pe niște scări ude de pod care trece peste Râul Leneș și se lovește bine la mijloc, iar eu o îmbărbătez:

– Ce naiba ești așa fraieră, nu te uiți pe unde mergi? Așa se merge pe scări ude? N-aveai papuci? N-aveai balustradă? Hai, lasă acum, că trece!

Și după vreo juma’ de oră cad și eu în același loc, pe scări, mă proptesc în mâna dreaptă, chiaunesc din ce în ce mai bine de durere, se umflă, și-n timp ce restul găștii se retrăgea pe la case, eu puneam mâna în gips la spital.

 

Seara ajungem acasă și de-acum, gata, puteam să mă relaxez.

Peste un sfert de oră ni se propune să dăm o fugă la munte, pe Olt, și cum dracu’ să refuz chiar dacă aveam mâna ruptă?

La ieșirea din Pitești suntem rugate să căutăm pe internet locația Mănăstirii Prislop, aia cu Arsenie Boca, unde n-aș fi mers dacă mi s-ar fi povestit itinerariul. De teamă să nu parcurg și alte ghinioane în vacanța asta, am stat cu ochii în patru la fiecare pas.

Și țin-te drum și oboseală, cafele și chiauneală, serpentine multe și viteză cât cuprinde. N-o să înțeleg niciodată de ce oamenii pleacă la drum obosiți, bagă viteză să parcurgă segmente cât mai mari de drum, apoi dorm prin parcări pe apucate, dibuite și-amorțite, și iar drum.

Cert e că la 8 dimineață poposeam și noi la celebra mănăstire, ne parcam mai pe pajiște la vreo 3 km distanță de mănăstire unde mai erau câteva zeci de mașini, și-o luăm la pas către bișnițarii de pe drum care: „luați coniță, că astea le dăm cu aprobarea mănăstirii!”

Se fac glume pe seama mea și sunt lăsată cu un singur picior încălțat, cu mâna în gips, printre cerșetorii de pe marginea drumului. Cineva se apropie de mine cu o muzicuță și bâlciul e complet.

Ne apropiem apoi pioși de mănăstire. Se amenajează parcări private care momentan nu par foarte amenajate, dar taxa e 5 lei.

Locul e superb. Zona e superbă. Priveliștea e de vis, iar aerul e aer adevărat. Trecem pe la mormântul părintelui și tot ce-mi vine în cap sunt cuvinte de bine pentru părinte, ca la mort. La un moment dat îmi iau seama și spun câteva de bine și pentru sănătate, că de fapt așa se face. Mă irită câțiva copii certăreți și gălăgioși, ai căror părinți nici nu se sinchisesc să-i facă să tacă. La tot pasul, lume care își freacă telefoanele, frunțile sau sacoșile de copacii din preajmă sau smulg ierburi . Una freacă un salam uscat de un copac și-l pune apoi în sacoșă.

Trecem pe la troița de lângă peștera Sf Ioan din apropiere, unde câțiva se pozau hlizindu-se. Coborâm la peșteră într-un șir indian interminabil. La intrarea în peșteră sunt ajutată să urc, dar tot mă proptesc cu gipsul în peretele din dreapta al stâncii de la intrare. Gipsul pârâie îngrozind oamenii din preajmă. Verific și am mâna încă în umăr, doar două gropi în gips. Le zâmbesc încurajator. Sunt întreagă.

Ne întoarcem de la peșteră urcând greu.

Din cauza bateriilor moarte ale smartphone-urilor și a oboselii cumulate, greșim drumul de întoarcere și o luăm spre Făgăraș-Brașov- Sinaia. Măcar drumul e mai frumos și mai lin pe partea asta. Tot din cauza bateriilor moarte ale smartphone-urilor și a oboselii cumulate ne bucurăm că suntem în orașul Brașov și ne dăm jos lângă o cetate să hrănim lebedele.

– Mami?

– Da.

– De ce zici că suntem în Brașov, dacă aici scrie că e Cetatea Făgăraș??!

Ups.

 

Parcă e mai bine la muncă.