leles, nasule?

Erau pe vremuri doi țigani care se înțelegeau foarte bine, prieteni la cataramă. Unul din ei era mai înstărit, muncea pe rupte, de dimineață până seara, iar uneori seara avea chef de băutură și cumpăra vin la găleată de la cei din sat, pentru că via din curte nu-i ajungea să-l țină tot anul. Celălalt era finul lui, pe care-l cununase și cu care făcea șprițuri serile, un om care era mascota lui, că nu prea îl ducea mintea. Se înțelegeau așa de bine, de știa finul și femeile pe la care umbla nașul.

Numai că finul nefiind prea întreg, și mai ales după ce bea, vorbea tâmpenii. Într-o seară întorcându-se din sat, era așa de beat finul încât l-a luat somnul în căruță sub un pled. Tropa-tropa, hodoronc-tronc căruța, oprește nașul și-l dezvelește pe fin:

– Fine, scoal’ că am ajuns!

Se trezește finul amețit de băutură și întreabă în gura mare:

– Nașule, la care femeie suntem? Am ajuns la nașa cu care ai copii?

Și femeia a intrat în casă blestemându-i în timp ce nașul îl pocnea pe-ăsta după ceafă de prost ce e.

S-au înțeles bine în continuare până când beat, finul a văzut teșcălăul de bani al crâșmarului și l-a întrebat pe naș:

– Leles, nașule? (Pun mâna, nașule?)

Nașul n-are ce face și râde de el:

– Leles, fine! (Pune!)

Finul chiar pune mâna pe bani, nașul rămâne interzis, cârciumarul vede și-i trimite pe amândoi la pușcărie.

– Fir-ai al dracu’, fine!…Leles, ha?