sardine

Ajung aproape de stație și încerc să-mi fac loc prin mușuroiul de oameni compact, care nu sparge rândurile nici de frică. Mă ridic cu un picior pe refugiu, fac un pic de echilibristică să nu cad grămadă înapoi, că doar mama nu m-a făcut Nadia Comăneci să iau nota 10 la bârnă. Doi- trei inși se înmoaie și-mi îngăduie să pun și celălalt picior pe refugiu strângându-se între ei. Apare tramvaiul, cu șuvițe de bale ale chipurilor strivite de geamurile tramvaiului, chipuri din care câte un ochi stă gata să se prăvălească. În interiorul tramvaiului e chin.

Se deschid ușile și câțiva cad pur și simplu pe mulțimea de pe refugiu. Restul se țin bine în interior, unii de alții, de glugi, de fulare, de buzunarele lor sau ale altora, de bara tramvaiului sau de orice altă bară pe care o nimeresc la îndemână.

Ăștia care cad se verifică de genți, da, le au la ei. Urcă alții, mult mai mulți. De fapt se aruncă, sub formă de grămadă, ca să-și facă avânt cât mai sus și strigă “Avansați!!”. Cineva țipă că uite domnule cât nesimț, se vede un loc gol la mijlocul tramvaiului și noi nu putem urca! Da, e gol. Sunt doi copii de grădiniță pe spațiul cărora s-ar putea sta levitând.

Tramvaiul încearcă să închidă ușile. Cei de pe refugiu împing în uși, ca să se închidă. Cei de pe scările tramvaiului strâng bucile, ca să facă loc ușilor să se închidă. Pe aici nu se bese!

Mă bucur că au dispărut 20% din cei de pe peron. Bucuria mea se stinge repede, pentru că de o parte și de alta a trecerii de pietoni vin valuri de oameni. Sper să se facă roșu la semafor pentru ei, măcar să nu mai vină atât de mulți înainte să vină următorul tramvai.

Vine al doilea tramvai. Ne facem acordeon în jurul ușilor, ușile se deschid, cad câțiva, dau din coate să-și facă loc să iasă din mulțime. Se urcă alții, mult mai mulți. Ba nu, se aruncă.

Avansez în sfârșit spre locul unde ar trebui să se deschidă ușile. Fatalitate! Al treilea tramvai deschide ușile la un metru distanță de mine, deci n-am șanse nici în ăsta.

Al patrulea tramvai vine la vreo 4 minute distanță, timp în care oamenii nou sosiți se îngrămădesc și-mi pierd locul care trebuia să fie cel bun.

Reușesc să urc în al șaselea tramvai, până pe a treia treaptă chiar!! Îmi dau lacrimile de bucurie. Și de mirosul înțepător din jur. Cineva bușește un geam să-l închidă, că cică e curent. Cei din jur nu spun nimic, asudă potolit sub hainele de toamnă și tușesc unii pe alții în timp ce își sfornăie mucii tip meduză pe care nu îi pot sufla. Îmi pare bine că nu sunt lângă vreun geam, pentru că l-aș sparge, să-i ia curentul pe toți. L-aș sparge, dacă aș reuși să-mi ridic mâinile blocate pe lângă mine. Una chiar e în buzunarul din spate al blugilor celui din fața mea. Un tip ațos, nici n-ai ce să pipăi la ăsta. Mormăi niște scuze, că o să-mi scot mâna când o să am loc, ăla zice că e ok, oricum n-are nimic în buzunar, eu îi spun în gând: “nici cur n-ai, băăă, scândurică, ce dracu mănânci? Că eu mănânc de parcă ar fi ultima zi din viața mea!…Noroc că nu câștig din scris, că aș fi la fel de leșinat ca și tine…”

Gândurile și sudoarea de pe spinare mă obosesc până la destinație. Ajung la muncă de parcă ar fi timpul să plec acasă.