M-am bucurat că în partea mea de tramvai era un pic mai liber din cauza unuia fără casă ce se încălzea pe caloriferul tramvaiului, aşa că mi-am tras bine în jurul gurii eşarfa cât un ştergar din pereţii lui mamaie ca să nu simt mirosul ăluia, am mai deschis un geam ca să nu mă mai usture ochii de la împuţiciunea lui şi mi-am deschis reţelele de socializare pe telefon. Bref, n-am stat mult.
Atenţia mi-a fost atrasă de o femeie cu trei copii gălăgioşi şi proprii cu vârste cuprinse între 5-10 ani. Puştiul de vreo 8 ani gemea înfiorător. Iniţial am crezut că din cauza boschetarului. Aş! Ţi-ai găsit! Puştiul avea o pântecăraie care îl îngălbenise înfiorător, arăta ca dovleacul de halloween supt de lumina câtorva lumânări.
Şi mămica îl tot amăgea, stai mamă, că n-ai unde, (termină, fată că nu cumpărăm covrigi),ai răbdare puiul meu (da, mami, ştiu că joi e şedinţă) să mai mergem o staţie dragul meu, (ţi-am spălat păpuşa aia, diseară dormi cu ursuleţul) că n-ai unde să mergi aici (bine, taci că-ţi cumpăr covrigi), uite, nici aici n-ai unde să mergi.
Şi l-a vrăjit aşa cale de vreo 7 staţii de tramvai. Mi-era o milă de copilul ăla de nu vă pot explica. Într-adevăr, e crunt să te apuce pe drum în Bucureşti aşa ceva. Ţin minte câteva dăţi când am intrat val-vârtej în câte un restaurant cerând rapid câte ceva, cu ochii geană pe drumul spre toaletă , cum îşi povestea tata peripeţiile pe vremea când nici măcar nu erau atâtea blocuri în Bucureşti,
cum am tăiat câte un parc alergând ca o antilopă supersonică ochind câte o jigodie de toaletă ecologică, sau am cumpărat te miri ce poşircă de cafea de la fast-food ca să pot folosi codul de pe bonul fiscal la toaletă (unde nu întotdeauna am nimerit să citesc codul repede) . E trist cu toaletele în Bucureşti. În provincie te mai descurci cu câte un firicel de copac, un lan de porumb în care speri că proprietarul nu-l păzeşte cu puşca de hoţi sau de căcăcioşi, ce mai tura-vura, e altceva!
Problema mea cu toaletele e veche. Cei care mă cunosc ştiu că am două gradaţii la vezică: “1.Atenţie! 2. Explozie!” Aş prefera să mor de foame decât să fac pe mine în Bucureşti şi să n-am unde să merg.
Nu mai departe duminică, mergeam cu ăsta în maşină scheunând de plinătatea vezicii timp în care îmi terminam de nervi sticla de suc şi tot uitându-ne unde aş putea să merg, la un moment dat zic: „Uite, mall! Aici mă laşi! Trebuie să aibă toaletă!” M-am bulucit pe uşă strigându-i să mă aştepte acolo, că vin imediat.
Când mă uit, ce crezi? Era ParkLake! Zic, Ptiu drace! Prima dată când intru în mall-ul ăsta, trebuie să iau o piatră în gură. Ce piatră să iei frate, că alergam ca dragonii ăia hămesiţi prin mall printre oamenii ieşiţi la promenadă, care studiau vitrinele curioşi să vadă dacă nu cumva s-au şifonat hainele pe sinele lor metropolitan şi-n timp ce ăştia mergeau agale cu privirile perpendiculare stânga/ dreapta, eu umblam cu ochii ţintă pe sus ca pe pista de decolare uitându-mă după indicatoare cu toalete.
În fine, am găsit! A fost biiiiiiiiiiiiine de tot.
Şi am ieşit acum să caut parcarea în care l-am lăsat pe ăsta cu geantă şi telefon şi tot şi ies afară, numai că stupoare! Ieşisem pe altă ieşire! Nu era gard de-ăla la ieşire când intrasem concentrată pe toalete. Mai merg ce mai merg, dau de altă ieşire cu o brezaie de “statuie”? în fine, ceva care n-ar fi trebuit să fie la ieşirea mea (din mall).
Zic, trebuie să-mi aduc aminte magazinele pe lângă care am trecut! Aş! Eu trecusem val vârtej cu ochii ţintă pe sus, eram în flăcări, ce să-mi aduc aminte?
Şi tot încercând să refac traseul pe-aici cred că am făcut stânga, parcă am ocolit asta, magazinul ăsta nu l-am văzut în viaţa mea, mi-am adus aminte de o cunoştinţă care spunea că şcoala de şoferi nu e pentru ea, că nu nimereşte să facă stânga când i se spune “ia-o la stânga”. Eu i-am explicat atunci că asta e o chestie pur femeiască şi trebuie să ţi se indice clar cu degetul spre care stânga trebuie s-o iei. Ca să nu mai spun de faza cu „treci de axul drumului” pentru că eu nu înţeleg de ce bărbaţii văd un ax pe drum acolo unde nu e. Sau „ţine-ţi banda, nu intra pe cealaltă”, când toată lumea în faţa ta merge ca un roi şi nu există benzi trasate pe asfalt. Ori e ceva vrăjeală masculină, ori e ceva science fiction în treaba asta.
Mă gândeam deja că o să mă apuce altă ieşire până nimeresc drumul şi îmi părea rău că n-aveam telefonul la mine , dar dacă stai să te gândeşti, n-aveam nici o aplicaţie care să mă ajute să ies pe ieşirea pe care vroiam eu să ies din mall-ul ăsta înghesuit. Da, dar uite idee, măcar chemam un taxi, şi îi spuneam:
– Coane, du-mă şi pe mine roată în jurul mall-ului până găsesc parcarea unde mi-am lăsat şoferul!