A fost odată un crenvuşt căruia apropiaţii îi spuneau Crenvurşţel. Lui de fapt i se spunea aşa pentru că era cel mai mare, mai strâmb şi mai urât de pe banda de producţie şi când l-au văzut ceilalţi din lotul lui au început să râdă şi să-i spună Micuţu’. Apoi, văzând că şi oamenii de la producţie aveau 2 de Micuţu s-au răzgândit şi pentru autenticitate i-au lăsat numele Crenvurşţel.
Crenvurşţel îşi acceptase urâţenia. A acceptat inclusiv faptul că nu a fost dat la rebuturi, ci avansat direct la vânzare. În timp ce ceilalţi urlau de durere, el a plâns în tăcere când a fost fiert, mulţumind zeilor pentru norocul de a avea această ascensiune rapidă în breasla crenvurşţărească . Era ca şi cum ar fi prins trenul vieţii lui, se simţea util în viaţa lui mezelărească şi era convins că va mulţumi providenţa făcându-şi datoria onorabil, cu fruntea sus.
Stătea acum de 4 ore în pâine, uns din belşug cu muştar şi ketchup. Se sufoca de căldură înghesuit între pereţii claustrofobici ai batonului de pâine şi voia aer!!! Mult aer!!
Se sufoca de indignare la senzaţia muştarului care îi mustea soios pe piele de parcă s-ar fi căcat pe el şi de ketchupul care zemuia cheaguri sângeroase între el şi pâine. Aştepta înnebunit binecuvântarea sfârtecării, măcar dintr-un capăt să fi fost muşcat şi poate ar mai fi luat aer pe acolo indiferent de durere. Putea să fie ori din capătul ăsta ori din celălalt, dar să fie dracului muşcat o dată! Să ia aer, să respire puţin, să simtă răcoare!!… Cerule, voia doar să fie dracului muşcat!!!
Dar Crenvurşţel a sfârşit împuţit într-un şerveţel.
……………………………………………………………………………………………………………………………
Nota autoarei:
Dar când halea lupul iezii caprei v-a plăcut?