Deci mijloacele de transport în comun sunt croite în așa fel încât să ne asfixieze. Nu mă refer la boschetarii ăia lăsați să călătorească până când se dezmorțesc de frig și se plictisesc pe scaun, cu miros înțepător de-ți fac să urle ficatul împotriva propriului sistem digestiv.
Nu, zic de geamurile alea inexistente, care de regulă stau închise, pentru că semenii mei se îneacă de la 2 scuipați de ploaie sau îi trage curentul pă la diverse orificii. Și dacă se întâmplă să nu fie închise, să dea dracu’ dacă nu intră aer pe acolo cale de doar câteva guri. Cum nu putem să dăm aerul din gură-n gură până-n fund la taxatoare, ne mai împingem unii în ceilalți să ajungem la aerisire.
Într-o zi din asta ploioasă, cu geci plouate, geamuri închise și aburite, cu umezeală de la calorifere, o atmosferă înghesuită și înnăbușitoare , m-am gândit că mijloacele de transport în comun au fost concepute pentru ucidere în masă. Dacă aleșii noștri nu știu cât a crescut prețul carburantului la pompă, și chiar dacă ar ști i-ar durea la banană, îmi imaginez că de transport în comun nici nu se pune problema, n-au văzut așa ceva decât în poze (că ăștia sunt preocupați de soarta țării, stau numai cu tableta în brațe și sunt rupți de realitate).
Cum meditam la bunăstarea aleșilor care ne-au mâncat sufletul anul ăsta ca nici unii alții înainte, o doamnă vorbea cu băiețelul ei de vreo 7 ani. Spun doamnă pentru că era îmbrăcată destul de bine și bătea în 50 de ani lejer. M-am prins că e mama și nu bunica băiatului, ascultând-o involuntar. Practic, cuvintele ei îmi deranjau fengshuiul gândurilor de bine către fruntea nației noastre. I-auzi aici:
– Ți-e cald, puiul meu? Ți-e prea cald? Ai răbdare iubitul lui mama, mai sunt 7 stații și ajungem…Nu vrei să te sprijini de mama ca să nu te mai ții de bara asta? Să nu te obosești prea tare, sufletul meu…Hai, sprijină-te de mama… (puștiul se ținea bățos de bară)…stai prea întins după bara asta, hai scumpul meu sprijină-te de mama, că mai avem puțin. O să mă revanșez față de tine, îți promit. Să nu te superi pe mama, mama n-are nici o vină, dar știi foarte bine că așa aglomerat e de obicei…ce vrei, și cu ploaia asta!…Of, abia aștept să ajungem acasă! Ai transpirat? Ia să văd. Mmm, ești cam umed pe frunte…mai bine mai stai cu căciulița în cap, mai sunt 5 stații iubitul meu, coborâm și mă revanșez față de tine. N-o să obosești, nui-i așa, că tu ești scumnpul meu și tu ești tare…Ce-ai pe obraji? Vai de mine, plângi?!! Să nu plângi lumina ochilor mei, să nu plângi, că mor! (puștiul se foia plictisit încercând să o ignore) Mai e puțin, iubitul meu! Ah, dar nu plângi, ești doar transpirat….Să dăm căciulița jos? Nu, mai bine n-o dăm că te ia frigul afară pe umezeala asta și iar răcești tare de tot….Mai e puțin copilul meu scump…
S-a dus dracu’toată dorința mea pentru binele aleșilor, ăștia care stau ca râia pe noi și ne țin în mijloace de transport infecte, vechi și fără geamuri. Acum o uram pe doamna care stătea la fel de rău pe sufletul băiatului. Și o uram din suflet.