retete noi

Știi foarte bine de ce nu mâncăm niște mâncăruri. Cum să nu știi? Amintiri, taică, sechele care te bântuie! Remember?

Unii nu mânâncă maioneză, are același aspect ca voma aia din copilărie care mirosea a salată de boeuf. Alții nu mânâncă melci cu usturoi– tata era oripilat de o mâncare de melci care i se plimbau neliniștiți prin gură și mai mult îi sugea decât să-i mestece, apoi îi arunca în batista din buzunarul hainei, să nu-l vadă gazda. Cum învățăm din experiențele predecesorilor noștri, eu am învățat că melcii nu sunt buni decât să-i ajuți să treacă strada mai repede, dar nu către farfurie.

Mulți nu mănâncă broaște, astea – tradițional vorbind- trebuie pupate de 3 ori înainte a fi halite! Mai bine te obișnuiești cu ce ai în grădină decât să ai vreo surpriză broscărească! Cine știe ce iese după pupătură?!

Eu n-am mâncat urzici câteva zeci de ani.

(Sună de zici că am vârsta Farului din Alexandria. Rectific.)

Eu n-am mâncat urzici vreo 20 de ani, dar mie nu mi s-a făcut rău pe gură de la ele. Pur și simplu m-a apucat o treabă prin pădure când eram copil, iarba m-a mușcat de cur pentru că eu nu știam că urzicile pot avea dimensiuni de-alea de poți să te culci la umbra lor și aia e! Mi-am zis că nu poți băga în gură ceva care te poate mușca atât de rău de cur.

Și cum din aproape în aproape am început să mâncăm fel de fel de vietăți marine (mai mult tu, decât eu, eu încă îmi aduc aminte cum s-a burzuluit un rac fiert la mine sau era să mor în alge, la mal) iar astea sunt deja delicatese, înțeleg că intrăm în epoca în care rețetele tradiționale/ de post/ vegane/ marine vor fi istorie și vom mânca insecte. Va să zică pe blogurile culinare vor apărea curând rețete (cu) insecte (aviz amatorilor de afaceri de succes).

Taman bine îi explicam fetei mele cum e cu trendul mâncării în viitor, când intră pe seară o molie de vreo 5 cm înălțime la noi în bucătărie.

– Maaaamiiiiiii!!!

Mami, adică subsemnata, a înțepenit. Era urât să țipe și mami alături de copil, așa că a înțepenit și a observat cum molia dă târcoale pe lângă aplica din bucătărie.

Zic:

– Las-o, că se prăjește în aplică. Altfel nu știu să le gătesc.

Copilul oftează, vede vietatea cum se zbate lângă bec și moare acolo. Mai oftează o dată.

Se duce apoi pe balcon să-mi pozeze niște plăntuțe pe care vreau să le dau, iar urlă:

– Maaamiiii!!

Mami înșfacă pliciul de țânțari pe post de armă și merge ușurel spre balcon, unde nu e bec, deci indiferent ce vietate ar fi acolo, nu merge prăjită instant.

Două ploșniște de-alea de grâu urât mirositoare stăteau la uscat pe gresie cu picioarele-n sus, le omorâsem mai devreme și le-am uitat acolo pentru că nu aveam nici șervețel, nici nimic la îndemână, iar cu lăbuța n-am curaj să le iau de jos și să le arunc în patru zări.

– Șșș! De ce țipi, fată? Ăștia-s morți!

Râde ca o căpriță:

– Și ce naiba facem cu ei? Nici măcar nu i-ai prăjit!

– Încă nu știu, am gugălit azi, dar nu găsesc rețete de conservare pentru iarnă.

P.S. Aplica mea a devenit grătar. Ceva, idei noi de rețete? Măcar o garnitură care ar merge la grătar?