La momentul ăsta îmi vine să râd, dar atunci când trebuia să dau admiterea la liceu m-am certat rău cu mama pentru că mie îmi plăcea să desenez, dar ea avea alte planuri cu mine:
– Ba te duci la mate-fizică, profu’ de mate a zis că ești deșteaptă și profilul ăsta îți vine mănușă!
– Și ce ies de acolo?
– Mmmm…nu știu, dar pare important.
Și cam așa am lăsat-o moale cu desenul și m-am dus la mate-fizică, pentru că îi părea mamei important. După câțiva ani, când terminasem liceul și nu aveam meseria aia mănușă, iar noi o duceam bine-mersi foaaarte prost, îmi venea să-i sucesc gâtul:
– De ce dracu’ nu m-ai lăsat să continui pe desen?
– Ce să fac, mă fată, am zis și eu să ajungi muritor de foame făcând portrete pe malul gârlii…
Eh, n-am făcut portrete, am scris. Am mâzgălit hârtie de când mă știu, prima poezie de pe la 11 ani mi se părea o mare capodoperă.
Nu era.
Acum mă mai aude mama uneori:
– Hai, mamă, te las, vreau să scriu ceva!
– Ce dracu’ scrii?
– Tâmpenii…
– Măcar îți iese ceva?
– Nu, dar ai văzut tu scriitor sau pictor să nu fie altfel decât muritor de foame pe malul gârlii?!!
Bombăne, că-mi arde de prostii.
Scriu că-mi place. Desenez chiar rar, deja se șterge amintirea acestui hobby. De scris însă….am visat întotdeauna să călătoresc pentru că îmi plac oameni și locuri indiferent cum arată, și-apoi să scriu pe o verandă vara, cu puzderie de copaci în preajmă, iar iarna la căldură, lângă un geam pe care să văd cum se schimbă natura.
Fii-mea, recent, zâmbea ștrengărește:
– Măi, mami, poate de un laptop îți fac rost, dar de curtea aia plină de copaci, chiar nu știu ce să zic…
Nu-mi iese nimic scriind. Mă tot gândesc să tipăresc o mizerie, așa… să îmi treacă. O prietenă minunată mi-a trimis recent posibilități de editare carte și m-a luat groaza, la cât talent în vânzări am eu și la cum n-am încredere în ce scriu, e bine să mă gândesc să vin cu niște bani de acasă…
Din când în când câte cineva își aduce aminte de mine și îmi face câte o surpriză plăcută, cadouri nesperate pe care simt că nu le merit și aș vrea să recompensez cumva gestul lor, pentru că eu n-am făcut nimic pentru ei, am făcut ce m-am priceput pentru alții.
Mă trezesc spunându-mi-se:
– Nu trebuie să faci nimic. Fii tu însăți.
…
Sunt eu.
Si eu te citesc cu placere.
Curte am, dar are doar un brad micut, insa cade padurea pe noi la 10 min de plimbare… daca te inspira, ia cortu’ si hai la o vizita
nu stiu la vanzari cum stai, dar eu ma angajez sa cumpar o carte cand va fi sa fie. 🙂
Eu zic că nu-i chiar atât de complicat cum pare – chestia cu editarea. Cred că primul pas e mai greu şi ulterior cineva chiar te ajută. Ai destul talent cât să poţi să publici pe banii editurii, nu pe ai tăi, dar trebuie să insisti. Cât despre curtea cu pomi, este un vis frumos cu care mă trezesc şi eu uneori. Pe urmă mă gândesc că ar trebui mereu să trebăluiesc prin curte, să curăţ şi să mătur şi n-aş mai avea timp de scris 🙂 Dar posibil să mă înşel, mai sunt şi copaci veşnic verzi – stil brazi, mai sunt şi curţi nemăturate care arată bine… E bine să fii tu şi să nu te complici când faci asta. Spun asta pentru că eu incerc să retez o parte din mine, cea care intră in panică şi taie firul in 24.
Eu aș cumpăra cartea ta! Și mi-ar plăcea să pot scrie atât de curat și frumos ca tine.