Ți-am explicat de atâtea ori că pentru mine gătitul e o necesitate și nu o artă. Mi-e greu când pierd timpul cu așa ceva, dar dacă mi-e mie poftăăăăăă!
Și într-o dimineață vorbeau două femei de vreo 60 de ani în tramvai…de fapt se văitau că n-au timp să-și vadă copiii, nepoții, că s-au săturat de muncă, n-au timp de nimic, nu mai au nici chef și au trecut anii fără să înțeleagă nimic din ei.
Tot vorbind, una din ele s-a confesat precum că:
– Uite aseară, de exemplu, au venit copiii o fugă pe la mine, pe nepusă masă, așa… și în disperare de cauză am dezghețat repede niște ficăței de pui, am trântit o mămăliguță și am reușit să satur copiii.
Mi-a plouat în gură. Instant. Era vreo 7 dimineața, la orele dimineții chiar nu am pofte, dar acum eram fântână arteziană. N-am fost în stare să mănânc mai nimic toată ziua aia și când am ajuns acasă eram deja capie de oboseală, nervi și diverse dureri, vedeam steluțe corai-verzulii de fiecare dată când mă frecam la ochi, dar…foamea avea prioritate. (ai observat că am folosit nuanța corai, da? Nu mi-e clar cât de roșiatică era steluța aia, ideea era să te dau pe spate)
Am pus de mămăligă, am despăturit niște căței de usturoi, am dezghețat repede ficățeii, am luat castronul în viteză și l-am pus în chiuvetă și…în focurile gătelii mele pe fast forward … m-am uitat în jos spre poalele tricoului de pe mine.
Am rămas fără aer..
Secunde bune de panică.
Eram plină de sânge.
– Doaaamne, cât de rău îmi e???
Abia când am văzut și restul de sânge în castron, am respirat. Nu era de la mine.
A fost bun.
A mers la casa sufletului– cum zice mamaie.
Ce mă…tu nu poftești?