În ajunul Crăciunului, pe când încinsesem aragazul să duduie a mâncare, au venit copiii să colinde. Spălăței, curăței, cântau frumos. I-am omenit cu fructe, dulciuri și bani și dacă au văzut că sunt darnică (de regulă sunt cu colindătorii, dar anul ăsta am făcut excel de zel) mă întreabă o copilă mai săltată:
– Doamna, n-ai să ne dai și ceva de mâncare?…
Am privit-o lung, parcă îmi veneau imagini de viitor: N-ai să ne dai și niște haine, un pat de culcare? Auzi? Da’ nu vrei să te muți tu de-acasă și să stăm noi aici? Poate plătești și întreținerea tot tu, măcar vreun an de zile…
M-am abținut să comentez:
– Îmi pare rău, abia ce-am pus pe foc să fac mâncare.
În rest se îmbracă colindătorii ăștia și au niște arătări în brațe, de nici nu știi sigur dacă au venit cu Capra, Ursul , Cei trei purceluși, Albă ca Zăpada sau câte or mai fi, dar cu siguranță știu să facă gălăgie. Tradițiile se șterg ușurel, sunt oameni care nu mai deschid, colindătorii din ce în ce mai cerșetori, iar răsplata colindului din ce în ce mai subțire.
La mamaie s-au oprit din subit din cântat și când am ieșit afară i-am întrebat:
– Stați mă, ce goniți asa?
– Iartă, doamna, că n-am cântat mai mult, da’ am văzut doliul la ușă și am zis să nu vă mai supărăm și noi cu veselia noastră. Da’ dacă vreți, noi mai cântăm.
– E suficient, v-ați oprit când trebuie. Ia banii ăștia.
Prin minte mi-a trecut un gând că cerșeala nu e impozitată și parcă vedeam la anu’ cozi de cerșetori la ANAF grăbiți să-și plătească impozitul…Ptiu! Ce gând! Ducă-se pe pustii, numai de ăștia nu mă mai împiedicam pe la finanțe.
M-a distrat unul dintr-un grup, a mers la trap înainte pe lângă câteva porți stârnind toți câinii din vecinătățuri și obosit și supărat, la un moment dat a refuzat să mai strige la porți ca să li se deschidă și-a strigat înapoi spre grup:
– Ăoooo! Ăăă!… ‘Ai-da praleo d-aci sî mergem, că io nu mai țâp pentru două lei!
Și s-au dus.
Salut. Am dat printr-un blogroll de blogul tau, cu ceva vreme in urmă. Nu citesc multe bloguri, dar se vede că trebuia să ajung aici. Am citit articolele “după violență” întâi (pentru că era în momentul ăla), urmăream să văd dacă scrii, deci dacă ești ok, și mi s-au părut aiurea să comentez in calitate de ilustră necunoscută, era ca și cum aș fi intrat cu bocancii in viața ta… Recunosc că la început am fost curioasa, voiam să înțeleg mai multe, așa că am luat.o de la început, din 2011 🙂 și de ceva luni, te citesc aproape zilnic. E ca un roman (sper să nu te jignesc, știu că e viața ta, ia.o ca pe un compliment fiindcă fix asta se vrea), mă întorc mereu să văd ce ai mai făcut și despre ce ai mai scris 🙂 sunt in toamna lui 2013 acum și continui să recuperez 😀 Uneori as comenta dar e cam aiurea pe articole de acum 5 ani… 😀
Oricum, voiam să îți spun că mă plimb pe aici și că îmi place tare de tinle! Chapeau! 🙂
Îmi pare bine că mai deschizi ușile pe aici să aerisești! Fă-ți pomană și șterge și praful prin blog 😉
Mah, te citesc de.adevaratelea, așa, in autobuz & stuff! Te anunț când ajung la zi, o să sclipească asta de curățenie, o să aluneci pe jos pe-aici 🙂
Mai ai?? Sau mai scriu?