Simt flacără usturătoare pe piele de la amar ce tot vine și parcă nu se mai termină, pentru că bucuriile sunt văpăi scurte iar necazurile vălvătăi nimicitoare și-n urma lor rămân cu senzația mistuitoare că nu e timp, că flacăra vieții arde repede și nu e timp.
Ard ca o flacără în timp ce fac lucruri și încerc să dau o scânteie acțiunilor mele, să prindă și să aibă durabilitate. Să strălucească. Rămân urme adânci de scrijelire pe porțiuni întinse de piele.
Nu am înțeles încă dacă flacăra tinereții apune, dar jăraticul ei întreține focul vieții. Uneori ustură și doare.
În rest e cald, aproape că e bine.
Un gand bun si o imbratisare.
Idem! :*
Da, știu ce zici. Parcă am respirat tot aerul și acum e doar cenușă, mama ei de flacără. Dar ce să vezi, din fericire mai e jaratec. Atâta doar că uneori nu pot să suport atâta căldură…
Fără legătură cu nimic, sper să scrii cartea aia, că ești tare mișto!
am scris-o, am trimis-o la verificat, pare că e maculatură, nu place 😀