Ți-am zis că în materie de mișcare, mă mișc așa… că merg, că duc furculița la gură, treburi de-astea. Când vine vorba de mișcare serioasă însă, nu mă încurc. Fac niște scheme de arte marțiale nenică, demne de arta războiului. De obicei practic astfel de mișcări atunci când scap chestii din mână, dar cu predilecție atunci când scap telefonul. Am o dexteritate să-l arunc dintr-o mână în alta folosindu-mă și de gravitația pământului până spre picioare, de unde șutez telefonul în voleu departe de gresie către o parte mai moale de pe jos, ceva de speriat!
Uneori dau rateuri și ajung iar să-i schimb folia de sticlă spartă ca la carte. A treia oară în ultimele două luni când i-am schimbat-o, am mers la același puștiulică ce practică prețuri la jumate din cele pe care le pun băieții de pe la mall-uri.
Îi dau telefonul și-mi spune:
– Ați mai fost la mine!
Mă fâstâcesc, mă cuprinde admirația pentru propriul eu, încântată că dintr-o dată am fățău de vedetă și uite cum mă recunosc muritorii de rând, iar puștiul adaugă:
– Vă recunosc husa de telefon.
Zdrang! Cele câteva secunde de nemurire s-au scurs fulger în pământ.
N-am mai zis nimic, am mulțumit pentru noua folie, am salutat, mi-a răspuns și el:
– Sper să nu vă mai văd!
La privirea mea stupefiată, a adăugat:
– Adică să nu mai spargeți folia, îmi cer scuze dacă ați înțeles altceva.
Nici nu știu dacă l-am mai salutat când am ieșit aproape fantomatic și cu coada între vine din magazin.