Taman bine îmi propusesem să îți spun că îmi pare bine când mai primesc ovații de genul: băăăi, am intrat pe blog dintr-o aiureală și-acum nu mă opresc din citit! Și spre rușinea mea trebuie să recunosc că gândeam să vorbim despre asta pe la începutul săptămânii trecute, dar de când cu problemele oculare n-am mai fost așa harnică la scris….practic la nimic dacă e să vorbim serios, dar hai să rămânem zicând că n-am fost harnică la scris, ok?
Până la urmă nici nu e vorba de hărnicie, e un hobby, dar când oamenii trag de mine să nu mă las, mă simt nasol, parcă îi dezamăgesc. Dar dacă nu-mi vine??!
În fine, destul cu fotosinteza.
Aseară am avut apucături războinice.
Când m-a sunat fii-mea și-a zis că sunt 3 viespi în bucătărie, iar pe burlanul hotei de la aragaz se aude un zumzet voinic a treabă serioasă… cum să-ți explic să înțelegi adevăratul sens al expresiei m-a luat groaza?
Ea țipa pe de o parte că închide ușa, le lasă acolo și pleacă la facultate, eu pe partea cealaltă a convorbirii încercam s-o fac să le dea afară, oripilată fiind la ideea că aș da nas în nas cu ele.
Am reușit să-mi educ copilul să lase geamul larg deschis, ca să aibă toantele pe unde să iasă, în caz că mai sunt. Ea l-a chemat pe prietenul ei să omoare alea 3 viespi și până n-a ajuns el, nici ea nu a mai intrat în bucătărie. Puștiul s-a conformat cu brio rugăminții fetei, lăsându-mi pentru seară scena crimei intactă, ca să văd despre ce a fost vorba: prosoape aruncate pe ici colo, cadavrele pe unde a reușit să le prindă, spray-uri antinsecte așezate alandala, ca după război. Și-au fugit la facultate.
Copila m-a sunat confirmându-mi că lăsase geamul deschis și m-a rugat:
– Băi mami, cheamă și tu pe cineva să te ajute când vii de la muncă, să curețe burlanul ăla…
– Pe cine???
Mi-am scotocit nițel memoria și clar știu o grămadă care m-ar chema pe mine, dar eu n-am pe cine să chem. Eh, m-am îmbărbătat eu, las că nu e prima dată când fac pe masculul.
Măi, căutam soluții anti-viespi pe internet și nu-mi venea să mă duc acasă când citeam cât sunt de agresive. Știi cum cauți pe internet păreri pentru că ți-a ieșit nu știu ce zgaibă pe deget și după o oră de internet ești convins că s-ar putea să ai și cancer?
Uite-așa eram eu ieri, citeam de costum de protecție anti-albine, soluții băbești sau cumpărabile, iar în mintea mea viespile prinseseră forme și arme apocaliptice!! Aveam și amintirile mele cu viespi din cules de vie sau din copilărie și îmi aminteam că erau rele, dar parcă nici chiar așa! Dar dacă noi între timp am evoluat, or fi evoluat și ele, nu??
Și-uite-așa… Aș fi mers pe repede-înainte spre casă, că na, terminasem ziua aia praștie care se cheamă luni, dar când mă gândeam ce lighioane or fi în bucătărie mi se înjumătățea subit avântul.
Când să cobor din tramvai o văd pe vecina care stă sub mine și îi explic tărășenia cu viespile. Îmi spune și ea niște aventuri din copilăria ei, îi zic și eu câteva printre care și asta, râdem, glumim, parcă îmi mai venise nițică inimă la loc, ajungem pe scări și îmi urează seară bună.
?!?!!
Îmi trag o privire de câine bătut, că parcă aș mai fi stat de vorbă 24 de ore decât să înfrunt dușmanul:
– Mă lași cu viespile alea?
Ea foarte serioasă și îngrijorată, mă îndeamnă cu blândețe:
– Ai mare grijă, te rog!
Și își încuie sârguincios ușa intrării apartamentului după ea.
Las umerii grei, bag coada între vine, mai urc un etaj, oftez adânc și trag aer în piept. Pana mea, cât de rău poate să fie?
Intru.
Ăhăăăă!!! Zurgălăii lipseau!
Copila lăsase geamul de la bucătărie deschis, dar și ușa bucătăriei. Vina mea, i-am zis de geam, dar nu i-am zis că vietățile pot zbura și înspre apartament.
În toată casa zumzăiau într-o armonie malefică muște, viespi și împuțiți de-ăia de gândaci de grâu care niciodată nu știu cum se cheamă, doar că put. Și cred că erau și țânțari după bubele pe care le am acum pe mine.
M-am bucurat de nu-ți explic. Mi-s dragi rău insectele.
Adică pe scurt e ceva gen, bă, n-am nimic cu nicio lighioană, dar n-am cerut coabitarea! Nu plătim împreună întreținere, lumină, cablu, n-am consimțit nimic, ce Paștele mă-tii de lighioană cauți pe teritoriul meu???
Mă uitam sfârșită de căldură la fauna zburătoare din casă ca ăla care nu mai vede început și sfârșit pe lume.
Aș fi țipat la ele, dar din experiență știu că insectele nu se emoționează la vociferări. Și am experiență!
M-am enervat instantaneu și după ce-am zburătăcit pe geamuri lighioanele nedorite, m-am oprit furioasă în dreptul hotei. Cam tremuram. Am fumat o țigare să-mi fac curaj, dar parcă tremuram mai rău după asta. Mi s-au șters toate gândurile cu gazat viespile, afumat sau spray-at, cu protecții and so on, mi-am tras niște scaune pe care să mă deplasez la înălțime și am închis juma’ de geam pe care aș fi putut plonja în caz de panică acută.
Am luat un carton să astup intrarea spre burlan și am început să târâi burlanul pe perete cu gaura de ieșire, iar pe partea de intrare strângând serios cartonul. Zumzăiau alea pe interior și mă luase o transpirație rece înaintând cu grijă spre geam, centimetru cu centimetru, de parcă aș fi avut bombă în mâini.
A fost cel mai lung metru de ceva pipăit în viața mea.
Și am scuturat energic cealaltă parte a burlanului pe geam.
Viespile ieșeau aiurite, negăsindu-și locul.
Aproape că m-am simțit vegană văzând viespile intacte. Sau în fine, o tipă de-asta eco. La un moment dat mi-a părut rău că nu i-am spus vecinei să-și țină plasele trase în caz că o blagostoveam cu viepile din dotare, dar ținând cont că nici ea nu s-a avântat cu mine în luptă…parcă nu-mi mai părea atât de rău.
Killerul din mine s-a mai domolit. Mi-am făcut curaj să descopăr și cealaltă parte a burlanului. Nu vedeam nimic în el! Era beznă pe burlan, se înserase, nici ochelarii nu erau pe mine, deci am prins curaj și am dus burlanul la opărit în cadă. Dacă o ieși ceva zburând din el, să te ții fericire!
Pentru orice eventualitate m-am înarmat cu unul din spray-urile anti-insecte, agățându-l de brăcinarul nădragilor.
Am înecat burlanul în baie, în apă fierbinte și am frecat la el de l-am strâmbat. Noroc chior, n-a ieșit nimic din el, dar mie deja îmi trecuse momentul de adrenalină și tremuram leșinată lângă burlan .
Dar reușisem. Cu mâinile goale, cum ar veni.
În timp ce lăsasem burlanul la scurs m-am înmuiat complet lângă o țigare , nu mă simțeam în stare nici măcar să mă bucur de reușită, darămite să mă mișc în vreun fel! Și… am avut o revelație demnă de încheiat ziua în curs.
– Fatalitate! Trebuie să mă urc pe scaune să-l montez înapoi!
cred ca ti-am gasit un extra job, si pune anunturi la scara blocului: ”
Razboinica luminii, intuneca speranta oricarei viespi, 100 lei /ora de lupta”
Pe 100 lei doar constat! Pentru război mă mai gândesc la o cifră cu multe zerouri în coadă
Salutari furtunoase, ca pe aci prin satul unde stam a inceput o mica, mica furtunica. Atunci cand te-am contactat pe Facebook nu stiu daca am mentionat ca dupa multi ani de asteptare, acum locuiesc la casa. Doar ca… Evident asta inseamna automat si multe insecte… De toate felurile din pacate. De greiere stii deja, dar ala din fericire ori a crapat, ori si-a facut bagajul… Cert e ca acum am liniste.
Nici eu nu am nimic cu insectele daca nu vin prea aproape, insaaa evident ca asta nu se intampla niciodata si e o permanenta zburataceala, ba dupa muste/muscoaie, ba dupa tantaroi din aia de iarba sau padure… important e ca sunt cat vreo 10 din aia mici. Dupa, urmeaza alea de zboara noaptea, mari, urate, paroase, groase. Bine, de obicei sunt scarbosii aia de fluturii carora unii le zic molii… Bai nene cu aia am filme de groaza nu alta si mai rau e ca mi-e atat de scarba de ei, ca nici sa ii omor nu pot. Efectiv ma apuca mancarimile, incep sa alerg si sa tip in timp ce incerc sa ma feresc de ei, fiindca ai naibii zboara in toate partile si zau de nu cred ca au ceva simt special si detecteaza frica, pentru ca mereeeeu, absolut mereu, intr-un final se indreapta spre mine. Sunt si viespi, dar pana acum si-au vazut de ale lor. Mai e ceva chestiune imensa, e un fel de musca, numai ca negru albastrui, ceva mai mare ca un bondar, e, aia insista aproape zilnic sa dea ture prin curte. Noroc ca se aude din timp si apuc sa fug in casa. Nu stiu cum se face dar in Londra cat am stat si cand am mers prin rezervatiile naturale, n-am dat nene de insecte, nici in mijlocul padurii. Aici in Franta in schimb… E cu de toate, inclusiv cu gandaci d’aia de put groaznic.
Apropo de viespi, eu in copilarie m-am bagat la tara cu picioarele intr-un sant, direct intr-un cuib de-al lor si dupa am inceput sa alerg spre casa cu doar vreo 10 infipte in piele.. Aparent nu eram alergica…
Mi-ai adus aminte de unul din (putinele) episoade din viata mea care s-a lasat cu panica oarba, asa ca te inteleg perfect. La mine si-au facut nenorocitle de viespi cuib in casuta de lemn din gradina unde se jucau copiii, deci musai de scapat de ele. Am luat pe mine cateva straturi bune de haine, ochelarii de protectie din dotare si un spray cu spuma pentru viespi care teoretic ar fi trebuit sa nenoroceasca tot cuibul si pe ele sa le gazeze. A, si pe soacra-mea, care se jura ca nu poate fi greu sa scapi de ele. Doar ca nu s-a intamplat ca in instructiuni, dupa ce am spumuit juma de cuib, ala fiind de hartie s-a inmuiat si a picat, a ramas cealalta jumatate cascata si au inceput sa roiasca nebunele ca in filmele de groaza. Mie de emotie mi s-au aburit ochelarii de protectie, nu mai vedeam ce fac, asa ca am inceput sa ma invart su spray-ul in mana orbeste intr-o panica din aia ce neom… pana am auzit un urlet “Pentru numele lui Dumnezeu, opreste-te, le-ai casapit pe toate si eu nu sunt viespe!!!”, in ultimele 5 minute se pare ca dadeam cu spuma pe singura vietate ramasa in viata in gradina, soacra-mea…