Am fost întrebata recent de ce nu mă dau în vânt după muzica ambientală. Până să apuc să răspund, a urmat glonț o exclamație:
-Dar nu să asculți în timp ce dai cu aspiratorul, te văd în stare !!
Frate, ce-am mai râs!
Adevărul e că muzica ambientală are ea rostul ei, nu-mi umple sufletul cum o face natura, în schimb atâță dorul de realitatea de afară..
Un colț de drum, împrejmuit de o margine de pădure unde păsările se întrec în a-ți îndulci gândurile și se întrec pe ele însele de parcă i-ar cânta direct lui Dumnezeu, iar pe tine te fac să te simți mic muritor cu tălpile în iarbă și țărână, fascinat de spectacolul lor.
Un pârâias curge alături de colțul de drum șuroind în ritm egal pe după stuful și bălăriile de pe margine.
Un timp rămâi așa… Fără timp și fără grabă. Fără probleme, prostit, timid, emoționat de măreția unui mic moment care se întâmplă.
Stând adunați ca două ghemotoace în iarbă, glasuri de copii spintecă atmosfera caldă :
-Nu, pe asta o iau eu! Asta e gărgărița mea și o să o pun undeva bine, să poată zbura cum trebuie!